Care sunt condițiile pentru a scăpa de înșelare și cum pot fi deosebite roadele rugăciunii de deghizarea diavolului în înger de lumină?

Rătăciri în lucrarea Rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă

– (…) Nimeni nu poate ajunge un învăţat al Rugăciunii lui Iisus decât prin nevoinţa proprie, numai dacă el însuşi porneşte în această lucrare. Orice s-ar putea spune este doar un început, pentru a-i deschide pofta duhovnicească. Totuşi, pentru a-mi duce până la capăt gândurile despre rugăciune, ar trebui poate să spun câteva lucruri despre cursele şi rătăcirile ce pot apărea de-a lungul drumului.

– Într-adevăr, aţi spus mai înainte ceva, anume că monahii se feresc să-şi coboare nemijlocit mintea în inimă prin folosirea feluritor mijloace, pentru a înlătura primejdiile. Care sunt aceste primejdii şi rătăciri?

– Rătăcirea pleacă de la gândul că trebuie să dobândim harul în scurtă vreme. Sunt mulţi oameni care se îndeletnicesc cu lucrarea sfântă a Rugăciunii lui Iisus şi vor să ajungă la treapta vederii Luminii într-un răstimp scurt. Şi îşi pierd inima şi deznădăjduiesc – deoarece acest lucru nu se întâmplă la toţi de îndată. Nevoitorul trebuie să-şi dea seama că lupta ţine mulţi ani. Dumnezeu nu trece peste voia noastră, căci suntem persoane şi avem voie slobodă, aşa că nici noi n-ar trebui să silim libertatea lui Dumnezeu, deoarece şi el este o Persoană. Trebuie să-l lăsăm să vină atunci când socoteşte El de cuviinţă, atunci când vrea.

Se opri o clipă:
– O altă rătăcire este să dai o mare însemnătate metodelor psihotehnice. Aceste tehnici (inspiraţia şi expiraţia, bătăile inimii ş.a.) sunt doar mijloace ajutătoare pentru a ne aduna mintea şi a o slobozi de lucrurile străine ei. Ele nu au o putere făcătoare de minuni, dar sunt de folos, căci ne feresc de răspândirea minţii. Când mintea este adunată şi se ţine cu uşurinţă înlăuntrul ei, toate aceste tehnici ajutătoare ajung nefolositoare.

– Mai sunt şi alte greşeli?

– Fără îndoială. De pildă, atunci când trecem iute de la o treaptă a rugăciunii la alta. Am spus ceva mai devreme că sunt mai multe stadii de sporire în lucrarea Rugăciunii lui Iisus şi le-am înfăţişat în cinci trepte. Întâia treaptă este rostirea rugăciunii cu buzele. A doua este păstrarea pomenirii lui Iisus în minte, şi aceasta va coborî singură în inimă. Unii oameni, totuşi, sărind peste întâia treaptă, încep direct cu a doua şi nu izbutesc să săvârşească prea multe. Alţii sar de la întâia treaptă tocmai la a treia, unde înaintează mai ales prin tehnica de răsuflare. Acest lucru este foarte primejdios, pentru că, după cum am zis mai înainte, inima s-ar putea vătăma fizic – acest lucru poate duce la încetarea Rugăciunii lui Iisus. Nu e vorba de o boală, fireşte, dar se poate întâmpla ca această lucrare sfântă să ia sfârşit…
Mai sunt şi câteva lucruri legate de lacrimi – a urmat el.

– Ce vreţi să ziceţi?

– Am spus mai deunăzi că atunci când Rugăciunea lui Iisus rămâne în minte, ochii varsă multe lacrimi. Dar acest lucru nu se petrece neapărat întotdeauna. Rugăciunea poate merge foarte bine mai departe şi fără lacrimi. Aşadar, să nu deznădăjduim în lipsa lacrimilor – ele vor veni când va îngădui Dumnezeu. Şi chiar de-am fi potopiţi de ele, nu trebuie să le dăm atenţie, nici să descoperim aceste stări altora. Practica ascetică spune că atunci când vorbim de aceste stări, ele încetează de îndată, şi se cere multă vreme pentru a le dobândi din nou. Nu mai trebuie spus că, deşi cunoaştem treptele rugăciunii minţii, nu trebuie să ne gândim la care dintre ele am ajuns. Pe orice treaptă am fi, trebuie să mergem mai departe cu smerenie. Mai mult – cred că am zis-o cu puţin în urmă – este o prostie să ne mândrim la rugăciune. Este, cu adevărat, o prostie! Omul e asemenea unui cerşetor ce umblă după o bucată de pâine, care se făleşte apoi că a dobândit-o. E o prostie, e un păcat!

– Văd că smerenia este un lucru foarte însemnat…

– Da, este – pe toate treptele Rugăciunii. Sfântul Vasílie cel Mare spune că smerenia este comoara tuturor virtuţilor. Ea ascunde toate virtuţile şi, în cele din urmă, se ascunde şi pe sine însăşi. Îndeobşte, se cade să ne ferim în viaţa duhovnicească, cu băgare de seamă, de mândrie – mai ales atunci când aceasta vine sub forma slavei deşarte. Şi ştii, neîndoielnic, că slava deşartă apare la orice virtuţi – când vorbim, când tăcem, când postim, când priveghem, chiar şi atunci când rostim Rugăciunea lui Iisus, în liniştire şi în răbdare. Sfinţii Părinţi aseamănă slava deşartă cu un trădător ce deschide pe ascuns porţile cetăţii ca să poată intra vrăjmaşul. În astfel de cazuri, nu are însemnătate cât de puternică este cetatea sau cât de buni îi sunt apărătorii – ea va cădea oricum în mâinile celor potrivnici. La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Nu contează câte virtuţi sau ce tărie avem – slava deşartă ne predă în mâinile diavolului. Aşa că Părinţii sfătuiesc să nu ne apucăm de o lucrare ce ar putea să ne ducă la slavă deşartă.

– N-am înţeles. Aţi putea să-mi explicaţi mai amănunţit?

– Am să mă întorc la tema rugăciunii. Credinciosul nu trebuie să-şi depăşească măsura în privinţa rugăciunii, pentru că atunci un lucru e sigur – a căzut într-o cursă a diavolului. Într-un astfel de caz, tot ce face, chiar şi lucruri mai presus de puterea sa, se împlinesc prin puterea diavolului. Astfel înşelat de diavol, el este mai târziu lăsat de izbelişte şi, tras înapoi, cade foarte jos – e, de fapt, nimicit.

– Şi cum ne putem feri de această grea cădere?

– Singura cale de a scăpa este plângerea păcatelor şi ascultarea. Rugăciunea este strâns legată de întristare. Când diavolul vede pe cineva trăind în întristare, nu rămâne acolo, ci fuge, căci se teme de smerenia adusă de întristare. Sfântul Grigórie Sinaitul spune că cea mai bună apărare pentru nevoitorul rugăciunii este să stea în starea de întristare, încât bucuria ce-i vine la rugăciune să nu-l ducă la mândrie, căci tristeţea păzeşte sufletul nerănit. Întristarea şi conştiinţa păcatului sunt arme de nelipsit pentru a putea ajunge la rugăciunea curată. Nevoitorul trebuie „să-şi ţină mintea în iad şi să nu deznădăjduiască”. Mai mult, întristarea, conştiinţa păcătoşeniei, a nimicniciei noastre şi nădejdea în Milostivul Iisus sunt trăsăturile Ortodoxiei, precum şi ale tuturor cântărilor noastre. Trebuie totuşi subliniat că nu oricine poate trăi în tristeţe adâncă, deoarece este nevoie de o deosebită tărie şi de mângâierea harului dumnezeiesc pentru a nu te prăbuşi. Însă, pe cât este cu putinţă, trebuie să trăim cu toţii această fericită întristare. Totodată, este nevoie de ascultare neabătută de un Bătrân duhovnicesc (Stareţ). Toate, chiar şi cele mai mici lucruri, trebuiesc făcute cu binecuvântarea şi sub călăuzirea lui înţeleaptă – mai ales când e vorba de vederea Luminii nezidite.

– Ce are de-a face ascultarea de un Stareţ cu vederea Luminii nezidite? am întrebat, uimit de cele ce auzeam.

– Când omul merge singur, fără binecuvântarea cuvenită, este ispitit de diavol, după cum am spus mai înainte. El trăieşte în lăuntrul său dorinţa neîmplinită de a vedea Lumina nezidită, socotind că acest lucru este desăvârşirea şi dorind să o atingă cât mai grabnic…

– Şi nu este bine aşa?, l-am întrerupt.

– Nu, nu este. Sfântul Diadoh învaţă că nu se cade ca nevoitorul să-şi trăiască viaţa ascetică în dorinţa de a vedea Lumina nezidită, „ca nu cumva Satana să afle prin aceasta sufletul gătit de prădare”. Lucrarea Rugăciunii lui Iisus trebuie începută cu dragoste de Dumnezeu şi ascultare de voia Sa cea sfântă. Căci diavolului, care se preface în „înger de lumină” (2 Cor. 11:14), îi este cu putinţă să ia chipul unui înger ce-i va sluji nevoitorului. Iar bietul om va crede că a atins desăvârşirea, vieţuind împreună cu îngerii, fără să-şi dea seama că de fapt stă de vorbă cu diavolul. Tot ispită este şi atunci când nevoitorul primeşte, pe când se roagă, gânduri de la diavol cum că în curând va vedea Lumina cea nezidită. În această situaţie delicată şi primejdioasă este nevoie de o mare băgare de seamă. El trebuie să se oprească din rugăciune şi să se mustre cu asprime: „Cum îndrăzneşti, atât de josnic şi de ticălos, să-ţi doreşti a vedea Lumina nezidită?” Cea mai mare primejdie este să se socotească cineva vrednic să vadă Lumina nezidită! „Vai, dracii, ucigaşii mei, vin să-mi nimicească sufletul!” Atunci, de îndată, vrăjmaşul se risipeşte. De multe ori diavolul, ca să mulţumească ambiţia monahului şi să-l lege şi mai mult, chiar aduce lumină în chilia sa. Nu este Lumina nezidită, ci una zidită, aceea a diavolului.

– Şi cum poate fi acestea deosebite una de cealaltă?

– Sunt multe feluri de a le deosebi. Semnele sunt după cum urmează: în primul rând, dacă nevoitorul a atins vederea Luminii nezidite prin ascultare. Calea ascultării desăvârşite şi necondiţionate dă chezăşie de adevărul vederii Luminii celei nezidite. Nevoitorul trebuie să-şi încredinţeze toate întrebările legate de vederea Luminii către un Stareţ care poate deosebi duhurile, unui Bătrân sfânt şi nepătimitor. Gândul că nu trebuie să-şi întrebe călăuzitorul este de la diavolul, care caută să-l ţină în întuneric, în rătăcire şi-n robie. În al doilea rând, Domnul a spus despre prorocii mincinoşi că „din roadele lor veţi cunoaşte pe ei” (Mat. 7:16). Acelaşi lucru este valabil şi în acest caz. Se poate face o deosebire limpede între lumina zidită şi cea nezidită prin roadele aduse în suflet de fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiască aduce în suflet linişte, pace, smerenie şi conştiinţa ticăloşiei noastre. Când Avraam a vorbit cu Dumnezeu, s-a numit pe sine pulbere şi cenuşă: „Acum am început a grăi către Domnul meu, şi eu sunt pământ şi cenuşă” (Fac. 18:27). La fel s-a întâmplat cu Iov: „Cu auzul urechii te-am auzit mai nainte, iar acum ochiul meu te-a văzut. Pentru aceea am dispreţuit pe sinemi şi m-am topit, şi socotesc pe sinemi pământ şi cenuşă” (Iov 42:5-6). Şi Prorocul Isaia, când a văzut slava lui Dumnezeu, a strigat: „O, ticălosul de mine, că m-am umilit! Că om fiind, şi necurate buze având, în mijlocul norodului ce are buze necurate eu lăcuesc, şi pe împăratul, Domnul Savaoth, văzutu-l-am cu ochii mei” (Isa. 6:5). Dimpotrivă, vederea luminii drăceşti stârneşte mândrie, slavă deşartă, gândul atingerii desăvârşirii. Sfântul Grigórie Sinaitul spune:

„Cunoaşte, dară, că lucrările harului sunt vădite şi diavolul, chiar de s-ar preface, nu le poate mânui; nu poate da blândeţe, nici răbdare, nici smerenie, nici dispreţ faţă de lume, nici nu poate stinge plăceri şi patimi – aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mândria, trufia, lipsa de bărbăţie şi răul de tot felul”.

Pe lângă mândrie, vederea luminii diavolului aduce şi tulburare. Lucrarea Sfântului Duh izvorăşte pace, bărbăţie şi liniştirea trupului şi sufletului, pe când lucrarea diavolului deschide calea fricii şi tulburării. Sfântul Isaác spune că toată tulburarea este o „ciumă a diavolului”, pentru că răspândeşte celorlalţi ceea ce are acesta în fire. Duhul Sfânt este prin fire un duh de pace, şi aduce pace, în vreme ce diavolul este prin fire un duh de tulburare, şi aduce tulburare şi frică. În al treilea rând, sufletul nu primeşte de îndată lumina diavolului, ci la început este şovăielnic. Vederea Luminii nezidite dă încredere şi e numaidecât primită. Ea vine pe neaşteptate şi nu stârneşte îndoială asupra adevărului său. În al patrulea rând, între cele două lumini sunt deosebiri chiar şi de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Thavór, în vremea Schimbării la Faţă a lui Hristos, că „a strălucit faţa lui ca soarele, iar hainele lui s-au făcut albe ca lumina” (Mat. 17:2). Dimpotrivă, culoarea luminii diavolului este mai roşiatică, potrivit mărturiei multor Sfinţi, care şi-au dat seama de această deosebire. În al cincilea rând, cele două lumini se deosebesc între ele şi prin formă. Cei ce au privit Lumina nezidită au văzut-o „neformăluită, fără chip, într-o formă fără formă” (Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu). Iar dacă ar lua vreo înfăţişare, aceasta ar fi asemenea discului soarelui, „ca o roată de lumină, senină şi dumnezeiască”, fără formă sau chip. Cu vederea luminii celei zidite a diavolului, se întâmplă tocmai dimpotrivă. Sfântul Grigórie Palamà ne dă un exemplu concret, scriind cum venise odată  la Muntele Athos. Acesta a rămas acolo, iar după câteva zile i-a spus Sfântului Grigórie că, pe când încerca să se roage, a văzut o lumină sfâşiată, înlăuntrul căreia se putea vedea un chip de om. Sfântul i-a răspuns atunci că acea lumină, având formă, era de la diavol: „I-am zis că lumina fusese o mare înşelăciune şi batjocură, şi un joc al diavolului, sau mai degrabă o cursă vicleană”. Sfinţii Părinţi – urmă mult-încercatul pustnic – ne învaţă să nu ne învoim de îndată la orice întâmplare petrecută la vremea rugăciunii noastre: „Numai după multe cercări ia ceva de bun”. Trebuie să ne întrebăm părintele duhovnicesc despre toate aceste lucruri, şi numai după multe şi îndelungi lupte, potrivit harului pe care-l dobândim, vom fi în stare să deosebim greşeala de adevăr. Oţetul şi vinul sunt asemenea la arătare, dar se deosebesc la gust. Nevoitorul rugăciunii dobândeşte, pe măsură ce trec anii, priceperea de a simţi deosebirea.
Părintele vorbea neîncetat. Capul îi era aplecat spre pământ. Eu îl ascultam, pur şi simplu fermecat. Nu voiam să-i întrerup gândurile încărcate de învăţătura dreptslăvitoare a Sfinţilor Părinţi. În timp ce vorbea, pacea şi liniştea îmi umpleau inima, semn că învăţătura sa era întrutotul adevărată.

[….]

– Aceasta este ascultarea de care îţi vorbeam mai înainte, şi cel ce o făptuieşte, întrebându-şi dascălul pentru toate, sporeşte duhovniceşte. Dobândeşte multe prin ascultare. În primul rând, nu lasă frâu liber închipuirii să lucreze pentru a găsi răspunsuri, cum fac mulţi monahi. În acest fel, el îşi curăţeşte mintea nu doar de gândurile mai complexe, ci chiar şi de cele simple, adunând-o şi mai mult în Rugăciunea lui Iisus. 
În al doilea rând, el se obişnuieşte să întrebe. Iar a-ţi întreba părintele duhovnicesc înseamnă a te mântui. Oriunde este ascultare, acolo este şi smerenie – izvorul ascultării. Prin urmare, duhul mândriei, diavolul, nu poate pătrunde şi nu poate aduce îngrozire sufletului, sluţindu-l. Îndeobşte la vremea urcuşului în această sfântă lucrare, ascultarea este de neapărată trebuinţă. Nu trebuie să începem fără un povăţuitor. Stareţul-Ghéronda este cel ce te călăuzeşte, cel ce-ţi rânduieşte programul vieţii duhovniceşti; el porunceşte să înceteze o lucrare şi îţi arată dacă ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Stareţului ţine loc de însuşi Dumnezeu. El este „chipul lui Hristos”. Stareţul este pentru monahii pe care-i are în ascultare ceea ce este Episcopul pentru eparhia lui, şi Igumenul pentru mănăstire…

– O aşa mare însemnătate dă asceza existenţei Stareţului?…

– Neîndoielnic! Fără un Stareţ, fără un părinte duhovnicesc, nimeni nu poate înainta, nici nu poate duce o viaţă curată în predania ortodoxă. Asemenea vieţii trupeşti, care se împărtăşeşte din generaţie în generaţie, la fel se întâmplă şi în cea duhovnicească. Stareţul, fiind deţinătorul şi purtătorul acestei predanii, o împărtăşeşte fiului său duhovnicesc, aceluia pe care l-a născut în Hristos. Stareţul îi împărtăşeşte predania celui ce doreşte să o primească. Aici se descoperă întregul înţeles mântuitor al ascultării. Mă fac ascultător nu pentru a dispărea ca persoană, ci pentru a face să piară răul sălăşluit în mine, pentru a mă slobozi de voia proprie şi a primi predania, pentru ca Hristos să se întruchipeze înlăuntrul meu. Mă fac ascultător pentru a mă putea naşte. Ascultarea este trebuincioasă şi datorită primejdiei ce întruna stă la pândă, rătăcirea. Acest lucru îl scrie Avva Dorothei: „Nu sunt alţii mai ticăloşi, nici mai lesne porniţi spre cădere decât cei ce pe nimenea au să-i povăţuiască în calea lui Dumnezeu”. Acelaşi Părinte, tâlcuind stihul din Pilde „cei ce n-au cârmuire cad ca frunzele”, (Pil. 11:14), spune că la început frunza este mereu verde şi arătoasă, dar apoi se usucă încet-încet şi cade, şi ajunge sub picioarele oamenilor. Aşa se întâmplă şi cu cel ce nu are părinte duhovnicesc – se usucă grabnic şi ajunge robul vrăjmaşilor.

„Frunza la început pururea este verde şi frumoasă, dar apoi se usucă puţin câte puţin şi cade, şi este călcată de picioarele oamenilor. Aşa şi omul care nu este povăţuit de cineva. El se veştejeşte curând şi se dă cu totul vrăjmaşului. La început are înfierbântare spre post şi priveghere, spre liniştire, ascultare şi spre alte bunătăţi, apoi, puţin câte puţin, potolindu-se acea înfierbântare şi neavând pe cineva ca să-l povăţuiască, să-i aţâţe fierbinţeala, pe nevăzute se stinge de tot şi, din râvnă căzând în trândăvie, se face rob vrăjmaşilor săi, care-şi bat joc de dânsul după cum le este voia”.

Îţi voi da un exemplu ca să înţelegi pentru ce avem nevoie de un Stareţ ca să nu cădem în rătăcire. Am cunoscut un monah care, la rugăciune, simţea în inimă o durere puternică. I-a spus neîntârziat acest lucru Stareţului său. Acela, îngrijorat, fiind el însuşi încercat în deosebirea duhurilor, l-a întrebat unde anume în inimă a simţit durerea. Răspunzând ucenicul că îl durea inima în partea de jos şi din afară, Stareţul i-a poruncit:

„Să încetezi de îndată Rugăciunea lui Iisus; n-o vei mai rosti vreme de o săptămână, căci ar fi trebuit să simţi durerea în partea de sus şi în lăuntrul inimii. De vreme ce în partea de jos lucrează patimile, negreşit e vorba de o cursă gătită împotriva ta de Cel viclean”.

Astfel, călugărul a scăpat din laţul diavolului, care începuse să se strângă în jurul său. Sfinţii Părinţi ne învaţă din experietă:

„De vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l, căci nu îi este de folos”.

L-am fericit pe acel ucenic că era aşa smerit şi avea un povăţuitor cu viaţă atât de sfântă. Şi mi-am amintit o poezie a Sfântului Theodor Studitul:
Ucenicului
„Hai, tânăr nevoitor, stai lângă mine, plin de râvnă,
Grumajii pleacă-ţi-i cu desăvârşită ascultare,
Întreg smerit, mort fiind întru a voi,
Vădeşte-ţi tot gândul inimii
Ca desăvârşit să rămâi în luptă.
Să nu te sperie pustia, nici stâlpul,
Nici ceata vieţuitorilor cu dumnezeiască mergere.
Eşti înaintea tuturor, precum scrie în Scripturi,
Că a mucenicilor dintâi cărarea o urmezi”.

– Fericiţi sunt monahii, nevoitorii vieţii duhovniceşti! Fericite-s păsările cântătoare ce se desfată în răcoarea primăverii lui Dumnezeu! Noi nu putem trăi aceste fericiri. Noi răsuflăm duhoarea necurăţiei noastre şi înghiţim ţărâna pământului, din care suntem făcuţi…

– Cu toate acestea, şi voi vă puteţi bucura de razele slavei dumnezeieşti, vă puteţi umple de Lumina lui Dumnezeu. Dacă vreţi să ajungeţi adevăraţi theologi (cuvântători-de-Dumnezeu), trebuie să vă rugaţi, căci numai aşa vine şi lucrează Preasfântul Duh.

„De eşti theolog, cu adevărat te rogi, şi de te rogi cu adevărat, theolog eşti”.

Îţi voi spune ceva ca să te ajute să înţelegi: e cu putinţă ca, după săvârşirea unui păcat (mai ales trupesc), cineva să scrie tratate theologice şi să se îndeletnicească cu studiul lucrărilor Sfinţilor Părinţi, dar dacă păcătuind a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Cum ar veni, încetează rugăciunea, dar nu şi scrierea celor duhovniceşti. Aşadar, adevăratul theolog (Cuvântător-de-Dumnezeu) este cel ce trăieşte în Rugăciune. Prin aceasta, se dă şi celorlalţi putinţa de a primi desfătătoarea „fremătare” a luminării dumnezeieşti.

[…]

1 „Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi,” vol. 7, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, pag. 200. (n.red.)

2 Arhimandritul Sofronie, „Cuviosul Siluan Athonitul,” Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 401. (n.red.)

3 Imnul 18 (37), în Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, „Ale dumnezeeştilor cântări iubirile,” Editura Predania, Bucureşti, 2008, pp. 121-122. (n.red.)

4 Unul dintre adversarii Sfântului Grigorie Palama în timpul disputelor privind isihasmul şi harul necreat, din secolul al 14-lea. Şi el, şi celălalt oponent al Sfântului Grigorie, Varlaam, s’au rupt de Biserică şi au fost condamnaţi ca susţinători de erezii în cadrul Sinoadelor Pan-Orthodoxe de la Constantinopole, din 1347 şi 1391 (n.red.)

(din: Mitropolitul Ierotheos Vlachos, O noapte în pustia Sfântului Munte. Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, 2017)


Hits: 4

Distribuiți: