Schiegumenul Melchisedec

“In fiecare zi dupa ascultari, timp de doi ani, am citit necontenit Psaltirea. Aceasta este o traditie aparte a manastirii, ca obstea sa nu inceteze rugaciunea nici ziua nici noaptea, fratii citind rand pe rand Psaltirea, iar apoi sa pomeneasca multimea de oameni de pe pomelnicele date pentru sanatate si pentru odihna.
Mie imi venea randul sa citesc seara tarziu, de la ora unsprezece pana la miezul noptii. Apoi ma inlocuia schiegumenul Melchisedec. El continua citirea Psaltirii pana la ora doua noaptea.
Parintele Melchisedec era un ascet tainic si minunat. In afara slujbelor aproape ca nu il vedeai prin manastire, iar la trapeza aparea numai la sarbatori. Insa si la masa sedea cu capul plecat sub gluga schimei si aproape ca nu gusta nimic.

Schima mare in Biserica Rusa este cea mai inalta treapta a lepadarii de lume. Primind tunderea in schima mare, monahul leapada toate celelalte ascultari, in afara rugaciunii. Ca si la tunderea in monahism, i se schimba iarasi numele. Episcopii schimnici renunta la conducerea eparhiei, iar ieroschimonahii sunt sloboziti de toate indatoririle, in afara de slujirea Sfintei Liturghii si de duhovnicie.
Parintele Melchisedec venea in biserica mica si slab luminata a lui Lazar, unde se citea necontenit Psaltirea, intotdeauna cu un minut inainte ca ceasurile din clopotnita manastirii sa bata de douasprezece ori. Facea incet in fata usilor imparatesti trei metanii pana la pamant si astepta sa ma apropii. Dandu-mi binecuvantare, imi facea semn sa plec, pentru ca el sa continue rugaciunea in singuratate.
Timp de un an nu mi-a spus niciun cuvant. In vechiul Pateric egiptean se povesteste: „Trei parinti aveau obiceiul de a merge in fiecare an la fericitul Antonie. Doi dintre ei il intrebau pentru gandurile lor si pentru mantuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tacea, neintrebandu-l nimic. Dupa multa vreme i-a zis avva Antonie acestuia din urma: «Iata, atata vreme ai de cand vii aici si nimic nu ma intrebi!» Si raspunzand fratele, i-a zis: «Destul imi este numai sa te vad, parinte»“. Atunci am inteles si eu ce fericire era pentru mine ca puteam in fiecare noapte macar sa il vad pe acest nevoitor.
Dar, cu toate acestea, odata mi-am luat inima in dinti si am cutezat sa incalc ritualul obisnuit. Si mai mult decat atat, atunci cand parintele Melchisedec m-a binecuvantat ca de obicei, in fata usilor imparatesti, am cutezat sa-i pun o intrebare pe care, probabil, toti fratii incepatori si monahii tineri din manastire doreau foarte mult sa i-o adreseze, dar nu indrazneau.
Era in legatura cu urmatoarea intamplare. Pana la primirea schimei mari, parintele Melchisedec a slujit in manastire, ca toti preotii si se numea Mihail. El era un tamplar iscusit si sarguincios. In biserici si in chiliile fratilor s-au pastrat pana astazi chivoturile, analoagele, ramele sculptate pentru icoane, scaunele, dulapurile si alte piese de mobilier facute de mainile lui. Se trudea, spre bucuria conducerii manastirii, din zorii zilei pana noaptea.
Odata i-au dat binecuvantare sa faca pentru obste o lucrare mult mai mare. Cateva luni s-a trudit aproape neiesind din atelier. Iar cand a terminat, s-a simtit atat de rau incat, povestesc martorii, a cazut chiar acolo si a murit. Cei ce erau de fata au inceput sa tipe si sa se agite si cativa monahi au venit in fuga, printre care si parintele Ioan (Krestiankin). Parintele Mihail nu dadea niciun semn de viata. Toti cei adunati s-au aplecat cu tristete deasupra lui. Si deodata parintele Ioan a spus:

— Nu, nu a murit. Traieste inca!

Si a inceput sa se roage. Iar tamplarul manastirii, care zacea nemiscat, a deschis ochii si a inviat. Toti au observat indata ca el era cutremurat de ceva pana in adancul sufletului. Venindu-si putin in fire, parintele Mihail a inceput sa-i roage staruitor pe frati sa-l cheme la el pe egumen. Cand acela a venit, in cele din urma, bolnavul a inceput sa-l roage cu lacrimi sa-l tunda in schima mare.
Se spune ca, auzind aceasta dorinta samavolnica a monahului sau, parintele egumen, in felul sau caracteristic, care te scula din morti, i-a poruncit bolnavului sa nu faca pe prostul, ci sa se faca bine si sa se apuce mai iute de lucru, devreme ce era clar ca nu va muri. Dar, asa cum glasuieste aceeasi traditie manastireasca, in dimineata urmatoare egumenul insusi, fara nicio invitatie, cam buimac, a aparut in chilia parintelui Mihail si l-a anuntat ca in cel mai scurt timp il va tunde in schima mare.
Aceasta reactie nu prea semana cu purtarea obisnuita a asprului parinte Gavriil, insa a produs asupra obstii o impresie chiar mai puternica decat invierea mortului. Apoi prin manastire s-a raspandit vestea ca egumenului i se aratase noaptea Sfantul ctitor al Manastirii Pecerska din Pskov, cuviosul egumen Corneliu, caruia in secolul al XVI-lea insusi Ivan cel Groaznic ii taiase capul, si i-a poruncit cu asprime egumenului sa indeplineasca indata rugamintea monahului care se intorsese de pe lumea cealalta.
Repet,  toate  aceste  intamplari  fac  parte  din traditia manastirii. In orice caz, in scurt timp parintele Mihail a fost tuns in shima mare si de atunci s-a numit schiegumenul Melchisedec.
Parintele egumen i-a dat schimnicului un nume foarte rar, in cinstea tainicului prooroc biblic din vechime. Pentru care pricina l-a numit egumenul astfel, ramane, de asemenea, o mare taina. Caci parintele Gavriil nici la tunderea in schima mare, nici in anii urmatori, niciodata, nu a putut pronunta corect acest nume vechi-testamentar. Oricat se straduia el, tot il stalcea fara mila. Si din cauza aceasta i se naruia de fiecare data buna dispozitie, iar noi ne temeam sa nimerim pe langa el in momentele acelea de manie.
Se stia in manastire ca in clipele acelea, cand parintele Melchisedec fusese mort, i se descoperise ceva, dupa care se trezise iarasi la viata, dar fiind un om total schimbat. Catorva impreuna-nevoitori mai apropiati si unor fii duhovnicesti de-ai sai, parintele Melchisedec le-a povestit ceea ce a trait el atunci. Dar chiar si ecourile acelei povestiri erau atat de neobisnuite, incat eu si toti prietenii mei, cu siguranta, doream sa aflam acea taina chiar de la parintele Melchisedec.
Si iata ca in noaptea aceea, cand am prins curaj in biserica lui Lazar si m-am adresat lui pentru prima data, l-am intrebat tocmai acest lucru: Ce a vazut el acolo de unde, de obicei, nimeni nu se mai intoarce?
Auzind intrebarea mea, parintele Melchisedec a stat mult timp in picioare tacand, cu capul plecat in fata usilor imparatesti. Iar eu incremeneam din ce in ce mai mult de frica, pe buna dreptate presupunand ca mi-am permis cu indrazneala ceva cu totul nepermis. Insa, in cele din urma, cu o voce slaba din cauza vorbea rar, schimnicul a inceput sa imi vorbeasca.
Si mi-a povestit ca s-a vazut deodata in mijlocul unui camp verde, imens. Si a mers pe acel camp, nestiind unde merge, pana cand i-a fost inchisa calea de o groapa uriasa. In ea, printre noroi si bulgari de pamant, erau aruncate in dezordine multe chivoturi bisericesti, analoage si rame pentru icoane. Tot acolo se aflau si mese stricate, si scaune rupte, si niste dulapuri. Uitandu-se cu atentie, monahul a inceput cu groaza sa recunoasca lucrurile facute de propriile lui maini. Tremurand, privea de sus toate acele roade ale vietii lui manastiresti. Si deodata a simtit ca alaturi de el statea cineva. A ridicat ochii si a vazut-o pe Maica Domnului, care se uita tot cu tristete la acele osteneli de multi ani ale calugarului.
Apoi Ea a grait:

– Tu esti monah, noi asteptam de la tine ceea ce e mai important: pocainta si rugaciuni… Iar tu ai facut numai aceste lucruri…

Apoi vedenia s-a sfarsit, iar mortul s-a trezit iarasi la manastire.
Dupa tot ce  s-a intamplat,  parintele  Melchisedec  s-a schimbat in totalitate. Principalele lucrari ale vietii lui au devenit cele despre care i-a vorbit Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu – pocainta si rugaciunea. Roadele ostenelilor duhovnicesti nu au intarziat „sa vorbeasca” despre adanca lui smerenie, plansul lui pentru pacate, dragostea sincera fata de toti, deplina lepadare de sine si nevointele ascetice, care depaseau puterile omenesti, iar apoi si despre inainte-vederea lui, pe care au remarcat-o multi, si despre ajutorul vadit, daruit oamenilor prin rugaciunile sale.
Vazand cum se nevoia cu desavarsita instrainare de lume in luptele duhovnicesti cele nevazute si nepatrunse, noi, fratii incepatori, am hotarat sa ne adresam lui numai in cazuri exceptionale. Totodata, ne cam temeam de el, caci in manastire se stia ca parintele Melchisedec era foarte aspru ca duhovnic. Si avea dreptate. Exigenta lui pentru curatia sufletului oricarui crestin provenea numai din dragostea lui mare fata de oameni, din cunoasterea adanca a legilor duhovnicesti si din faptul ca intelegea cat de necesara este pentru viata omului lupta neincetata cu pacatul.
Schimnicul acesta traia in lumea sa de sus, unde nu exista compromisuri. Iar daca parintele Melchisedec dadea sfaturi, ele erau cu totul neobisnuite si puternice, avand o tarie aparte.

Odata, s-a abatut asupra mea o avalansa de ispite crunte si, dupa cat mi se parea mie, nedrepte. Atunci am hotarat sa merg sa cer sfatul celui mai aspru monah din manastire, schiegumenul Melchisedec.
Indata ce i-am batut in usa si am rostit rugaciunea randuita, parintele Melchisedec a iesit in pragul chiliei. Era in mantia calugareasca si cu epitrahilul – mersesem la el chiar dupa savarsirea pravilei schimnicesti.
I-am destainuit ispitele si problemele mele, cele cu neputinta de rezolvat. Parintele Melchisedec a ascultat tot, stand in fata mea nemiscat si, ca intotdeauna, cu capul plecat. Apoi a ridicat ochii la mine si deodata a inceput sa planga cu amar…

– Frate! a spus el cu o durere de nedescris. De ce ma intrebi pe mine? Eu insumi ma prapadesc!

Acest adevarat staret si schiegumen, mare ascet si nevoitor cu viata sfanta, statea in picioare in fata mea si plangea cu durere sincera, crezand intr-adevar ca el era cel mai rau si mai pacatos om de pe pamant! Iar eu, cu fiecare clipa care trecea intelegeam din ce in ce mai limpede si eram din ce in ce mai bucuros ca nenumaratele mele probleme, luate laolalta, nu insemnau absolut nimic! Si mai mult decat atat, stand acolo, am simtit cum acele probleme au disparut fara urma din sufletul meu. Sa mai intreb ceva sau sa-i cer ajutor staretului nu mai era nevoie. Facuse pentru mine tot ce putuse. M-am inchinat lui cu recunostinta si am plecat.

Tot ce este in lume, fie simplu, fie complicat, de la micile probleme omenesti, pana la aflarea caii imparatesti care duce catre Dumnezeu, toate tainele acestui veac si ale celui viitor, totul se rezolva numai prin nepatrunsa, minunata si puternica smerenie. Chiar daca nu intelegem dreptatea si sensul ei, chiar de suntem incapabili sa dobandim aceasta tainica si atotputernica virtute, ea ni se descopera in chip smerit prin acei oameni minunati care o pot dobandi”.

(din: Arhimandritul Tihon, Nesfintii Sfinti Si Alte Povestiri, Editura Egumenita, 2013)


Hits: 1

Distribuiți: