„Adevăr si judecată de pace judecaţi în porţile voastre si jurământul cel mincinos să nu-l iubiţi, zice Domnul Atotţiitorul.”

Porţi: este vorba de porţile sufletului, prin mijlocirea cărora intră în el feluritele gânduri si întipăriri.

Voastre: numai aceste porţi sunt de fapt ale omului.
Judecaţi: judecătorul care stă la porţi şi face judecată e mintea noastră; ea cercetează si alege gândurile si întipăririle atunci când ele vin la porţile sufletului, ca să lase în biserica sufletului pe cele cuvenite si ca să nu le îngăduie înăuntru pe cele care nu au ce căuta acolo.

Adevăr si judecată de pace judecaţi în porţile voastre: mintea – judecătorul, şezând si judecând la porţile sufletului, datoare este ca, cercetând gândurile si întipăririle, să le primească doar pe cele adevărate.

Gândul adevărat si întipărirea adevărată, adică cele ce vin de la Domnul, Singurul Care este Adevărul, aduc cu sine în suflet negrăită pace si linişte, si acesta este semnul că vin de la Adevăr, de la Hristos, Care dă ucenicilor Săi pace sau (e acelaşi lucru) smerenie, ca să nu se tulbure inima lor de nici un necaz pământesc.

Dimpotrivă, „gândurile care vin de la demoni”, spune Marele Varsanufie, „mai înainte de toate sunt pline de tulburare şi întristare, îl atrag pe om în chip tăinuit şi subţire: vrăjmaşii se îmbracă în haine de oi, adică insuflă gânduri care par drepte, însă pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt. MI, 15), adică răpesc şi vatama inimile celor simpli (Rom. XVI, 18), părând bune si fiind de fapt vătămătoare. Scriptura spune despre şarpe că este cel mai înţelept: ..drept aceea, păzeşte capul lui” (Fac. III, 15) ca să nu afle la tine cuib şi, sălăsluindu-se în el, să facă pustiire”. Capul şarpelui e începutul gândului sau închipuirii insuflate de el.

Si jurământul cel mincinos să nu-l iubiţi. Gândul diavolesc, venind la porţile sufletului, se sileşte să ia chipul dreptăţii, aducând minţii – acest judecător ce stă şi face judecată la porţi – nenumărate îndreptăţiri, ca să primească intrare în suflet, însă aceste încredinţări mincinoase, acest jurământ mincinos Proorocul ne porunceşte să nu-l iubim. Nu numai că nu trebuie să primim astfel de gânduri şi să ne învoim cu ele, ci nu trebuie nici măcar să stăm de vorbă cu ele, ci neîntârziat, îndată ce se arată gândul păcătos, să alergăm prin rugăciune la Domnul Dumnezeu, ca El să gonească pe vrăjmaş de la porţile sufletului. Amin.

*

Făţărnicia şi dorinţa de a plăcea oamenilor nu pot fi pricină de zidire: ele pot plăcea lumii, fiindcă dintotdeauna i-au plăcut; ele pot atrage lauda lumii, fiindcă dintotdeauna au atras-o; pot atrage dragostea si încrederea lumii, fiindcă dintotdeauna le-a atras.

Lumea iubeşte ceea ce e al său; ea laudă pe cei în care aude duhul său (In. XV, 18-20). Incuviinţarea de către lume a smeritei vorbiri este deja o pricină de osândă pentru ea. Domnul ne-a poruncit a săvârşi în taină toate faptele bune (Mt. VI), iar smerita vorbire este smerenie de ochii oamenilor. Ea este amăgire în primul rând de sine, dar şi celorlalţi; fiindcă tăinuirea de către om a faptelor bune este una din însuşirile smereniei, iar prin smerita vorbire şi încercarea de a părea smerit tăinuirea aceasta se pierde.

„Aflându-te în obştea ta”, grăieşte Sfântul loan Scărarul, „ia seama la tine ca nicidecum să nu te arăţi mai drept decât fraţii în vreun lucru oarecare – altminteri vei face un îndoit rău: pe fraţi îi vei răni cu făţărnicia şi prefăcătoria ta, iar în tine însuţi vei da naştere, fără îndoială, semeţei cugetări. Fii râvnitor în suflet fără a arăta în nici un fel aceasta trupeşte – nici cu chipul, nici cu vorba”. Pe cât de folositor lucrul este a ne dojeni şi învinui de păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, în taina cămării sufletului, pe atât de vătămător este a face aceasta înaintea oamenilor, căci astfel vom stârni în noi înşine o părerea amăgitoare că suntem smeriţi şi vom insufla această părere mirenilor orbi. Un oarecare monah mi-a spus că pe când era nou începător se străduia a se îndeletnici cu smerita vorbire, presupunând, în neştiinţa sa, că aceasta are însemnătate. Odată s-a întâmplat să vorbească smerit, prihănindu-se pe sine – şi a reuşit atât de bine, că cei de faţă, în loc să socoată drept minciună cuvintele lui, iar pe el să-l creadă smerit (acesta fiind întotdeauna scopul smeritei cugetări), au crezut că spune adevărul, la care el s-a amărât si a fost cuprins de nemulţumire. Inaintea oamenilor se cuvine să ne purtăm cu fereală şi cucernicie, dar simplu, răspunzând prin tăcere laudelor şi tot prin tăcere ocărilor – asta doar dacă nu cumva, cerând iertare şi, la nevoie, lămurind pe scurt lucrurile, putem să-l liniştim si împăcăm cu noi pe ocărâtor. Cei sporiţi în viaţa călugărească dobândesc o deosebită libertate şi simplitate a inimii, care nu au cum să nu se vădească în legăturile lor cu oamenii. Ei nu plac lumii! Lumea îi socoate trufaşi, precum bagă de seamă, cu mult temei, Sfântul Simeon Noul Teolog. Lumea caută linguşire, iar în ei vede o nefăţărnicie care nu îi este de trebuinţă, întâlneste o dare a sa în vileag pe care o urăşte. Pe când mă aflam într-un oraş mare, a venit acolo, cu treburi mănăstireşti, un stareţ foarte sporit în viaţa duhovnicească, dimpreună cu ucenicul său începător.

Oarecare mireni evlavioşi au dorit să îl vadă pe stareţ. Stareţul nu le-a plăcut; le-a plăcut ucenicul, care, intrând în casele oamenilor bogaţi şi de seamă, era izbit de mărirea cea pământească şi făcea tuturor metanii adânci. „Ce smerit este !” – spuneau mirenii cu o mare mulţumire, născută în ei de metaniile aceluia. Stareţul îşi petrecea viaţa plângând pentru păcătoşenia sa; socotea că cea mai mare fericire a omului este să îşi descopere păcătoşenia. Cu adevărată dragoste si împreună pătimire faţă de sărmana omenire, la fel de sărmană atât în palate cât şi în colibe, cu simplitate a inimii, cu o neobişnuită putere de pătrundere, dorea să împartă comorile sale duhovniceşti, dobândite prin aceeaşi curăţie a minţii, cu semenii care îl întrebau despre mântuire: prin aceasta a stârnit împotriva sa nemulţumire.

*

Ce înseamnă a te osteni fără înţelegere ? 
A te osteni cu aprindere trupească, cu slavă deşartă, cu îngâmfare, cu defăimarea altor fraţi ce nu se pot osteni la fel din neputinţă trupească, sau nepricepere, sau chiar din lene. Acest fel de osteneală, oricât de mare ar fi, de îndelungată, de folositoare materialiceşte pentru mănăstire, nu numai că nu este folositoare pentru suflet, ci este chiar vătămătoare, fiindcă îl umple cu părere de sine, şi atunci nu se mai află loc în suflet pentru nici o faptă bună. O pildă de osteneală întru înţelegere, care îl urcă pe lucrătorul poruncilor la înălţimea desăvârşirii creştine, o vedem în nevoinţa fericitului Isidor Alexandrinul. Acesta era unul din dregătorii Alexandriei. Chemat de milostivirea lui Dumnezeu la viaţa monahală, Isidor sa închinoviat undeva în apropiere de Alexandria şi s-a încredinţat întru desăvârşită ascultare egumenului mănăstirii, bărbat plin de Duhul Sfânt. Văzând egumenul că înălţimea rangului său îl făcuse pe Isidor trufaş şi împietrit, s-a hotărât să lucreze împotriva bolii sufleteşti printr-o ascultare grea nu atât pentru trup, cât pentru inima bolnavă. Intrând în mănăstire, Isidor îi spusese egumenului că se încredinţează lui ca fierul în mâinile făurarului. Egumenul i-a poruncit să se scoale şi să stea necontenit la porţile mănăstirii, având îndatorirea de a cădea la picioarelui oricui avea să intre în mănăstire şi să spună: „Roagă-te pentru mine: sunt stăpânit de demon”. Isidor s-a supus egumenului ca un înger lui Dumnezeu. După ce a petrecut şapte ani în această ascultare şi mai înainte şi-a cunoscut sfârşitul din dumnezeiască descoperire, Isidor s-a mutat cu bucurie din această viaţă. Cu privire la starea sa sufletească din vremea acelei nevointe, i-a mărturisit Sfântului loan Scărarul următoarele: „La început gândeam că m-am vândut spre răscumpărarea păcatelor mele, si drept aceea cu cea mai mare amarăciune, cu silirea de sine, parca vărsând sânge, făceam metaniile. După ce a trecut un an, inima mea a încetat să mai simtă întristare, aşteptând răsplată pentru răbdare de la Dumnezeu însuşi. După ce a mai trecut un an, în simţirea inimii mă socoteam nevrednic de petrecerea în mănăstire, şi de vederea părinţilor, şi de împreună vorbirea cu ei, şi de împărtăşirea cu dumnezeieş-tile Taine: ci căutând cu ochii în jos, dar şi mai jos cu cugetul, ceream celor ce intrau şi ieşeau să se roage pentru mine”. Iată osteneală trupească şi ascultare petrecute întru înţelegere ! Iată roadă lor ! Un gând smerit îl aducea pe fericitul lucrător la altul şi mai adânc, făcându-l să crească duhovniceşte, până ce acesta a intrat în cel mai îmbelşugat şi tainic simţământ al smereniei. Prin acest sfânt simţământ i s- a deschis cerul sfântului Isidor, ca unei biserici însufleţite a lui Dumnezeu. „Smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu”, a grăit Marele Varsanufie.
Preacuviosul Avvă Dorotei pune la începutul învăţăturii sale despre smerenie, ca pe o piatră unghiulară, spusa unuia dintre sfinţii stareţi: „Mai înainte de toate ne trebuie smerita cugetare şi trebuie să fim gata ca la orice cuvânt pe care îl auzim să răspundem iartă-mă, fiindcă prin smerita cugetare se sfărâmă toate săgeţile vrăjmaşului şi potrivnicului”.In lepădarea dezvinovăţirilor, în învinuirea de sine şi în a cere iertare în toate împrejurările în care oamenii se grăbesc de obicei să se dezvinovăţească: în acestea, zic, se cuprinde marea agonisire de taină a sfintei smerenii. De aceasta s-au ţinut şi pe aceasta au poruncit-o toţi Sfinţii Părinţi. Această lucrare pare ciudată la o privire lipsită de adâncime; însă cercarea nu va întârzia să arate că ea este plină de folos pentru suflet şi vine de la însuşi- Adevărul – Hristos. Domnul nostru a lepădat dezvinovăţirile, nu le-a folosit înaintea oamenilor, cu toate că putea să arate înaintea lor, în toată măreţia, dreptatea Sa cea Dumnezeiască – ci a grăit către farisei: Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu ştie inimile voastre – că ce este întru oameni înălţat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Le. XVI, 15).

*

Păcatele pe care ne-am obişnuit să le săvârşim ne par uşoare, oricât de grele ar fi.
Păcatul care este nou pentru suflet îl înspăimântă, şi sufletul nu se va învoi degrabă să-l săvârşească.
Patimile sunt obiceiuri rele; virtuţile sunt obiceiuri bune (aici se vorbeşte despre patimile şi virtuţile însuşite de către om prin făptuire, prin viaţă – iar în scrierile Părinţilor uneori sunt numite „patimi” feluritele însuşiri ale bolii pricinuite în noi de către cădere, feluritele chipuri ale păcătoşeniei de obşte a tuturor oamenilor – şi cu aceste patimi ne nastem; iar „virtuţi” sunt numite însuşirile bune fireşti, naturale, ale omului; aceste patimi şi aceste virtuţi nu pun nici
o pecete hotărâtoare asupra omului – această pecete o pune înclinarea însuşită de bună voie prin statornica sau deasa ei satisfacere, împlinire a pretenţiilor ei).
Robul lui Hristos trebuie să fie slobod de obiceiuri rele pe cât e cu putinţă, ca acestea să nu-i împiedice înaintarea către Hristos. El trebuie să se depărteze nu doar de obiceiurile nemijlocit păcătoase, ci şi de toate obiceiurile care duc la păcat, cum ar fi obiceiul luxului, al răsfăţului, al împrăştierii.
Câteodată ne leagă de picioare un obicei cât se poate de mărunt, ţinându-ne pe pământ în vreme ce ar trebui să fim în cer.
Tinere! Iţi dau iarăşi sfat mântuitor: câtă vreme vei avea libertate duhovnicească, fugi de obiceiurile rele ca de lanţuri şi temniţă; dobândeşte obiceiuri bune, prin care se păstrează, se întăreşte, se pecetluieşte libertatea duhovnicească. Iar dacă cineva capătă abia când este în puterea vârstei dorinţa de a sluji lui Hristos şi, din nefericire, a dobândit deja multe obiceiuri păcătoase ori obiceiul luxului şi răsfăţului, care de obicei ţin sufletul într-o stare de slăbănogire, acela nu trebuie să se lase biruit de trândăvie şi îndoială – el trebuie să intre bărbăteşte în luptă cu obiceiurile rele. Biruinţa asupra lor nu este cu neputinţă, atunci când omul are ajutorul dumnezeiesc. Hotărârea nestrămutată a voinţei, adumbrită şi întărită de harul dumnezeiesc, poate birui obiceiurile rele cele mai învechite.

La început, obiceiul se împotriveşte cu încrâncenare celui ce vrea să lepede jugul lui, părând de nebiruit; cu timpul, însă, dacă omul se luptă cu el necontenit, de fiecare dată când el nu se supune obiceiului, obiceiul îşi pierde din putere.

Dacă de-a lungul luptei ţi se va întâmpla, din pricina vreunei împrejurări neaşteptate, să fii biruit, să nu te tulburi şi să nu cazi în deznădăjduire: trebuie să începi iar lupta.

Lupta cu silire de sine împotriva obiceiurilor păcătoase, Dumnezeu i-o socoate omului întru mucenicie, şi cel ce dobândeşte biruinţă în această luptă este încununat cu cununa mărturisitorilor, ca unul ce s-a nevoit pentru Legea lui Hristos.

Milostivul şi Atotputernicul Domn primeşte pe oricine se apropie de Dânsul, tinde dreapta Sa spre a sprijini neputinţa noastră. Drept aceea, chiar de ai fi cu totul în obiceiuri rele ca în nişte lanţuri grele, nu te dezănădăjdui de primirea slobozeniei. Purcede la războiul cel nevăzut, luptă-te cu bărbăţie şi fără încetare, rabdă-ţi înfrângerile cu mărime de suflet. Câteodată, Dumnezeu ne lasă să ne luptăm doar cu puterile noastre, ca să cunoaştem prin cercare cât de slabi suntem singuri, şi ca urmare a acestei cercări să ne ţinem de Dumnezeu fără a ne depărta de la Dânsul, Singurul Care poate birui păcatul în cei ce vor cu adevărat să vadă biruit păcatul în ei înşişi. Amin.”

Sursa : Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice, vol. II , București 2000


Hits: 6

Distribuiți: