Deprecated: Required parameter $notBefore follows optional parameter $keyType in /home/episcopi/public_html/nepsis/wp-content/plugins/ssl-zen/ssl_zen/lib/LEOrder.php on line 77

Deprecated: Required parameter $notAfter follows optional parameter $keyType in /home/episcopi/public_html/nepsis/wp-content/plugins/ssl-zen/ssl_zen/lib/LEOrder.php on line 77
Libertatea de a întinde mâna lui Dumnezeu. MĂRTURISIRILE ȘI SFATURILE VII PENTRU TINERI ALE UNEI ARTISTE ORTODOXE: sculptorul Silvia Radu | Nepsis Italia

“Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta”.

Marturisiri

“[…] In tinerete omului i se pare ca tot ce zboara se mananca. Tanarului i se pare ca ceea ce au facut parintii nu mai e bine, i se pare ca ei trebuiau sa faca altceva. Tanarul vrea sa-l contrazica pe celalalt, totdeauna el e mai destept, mai maret.
Eu nu stiu cum sunt tinerii astazi. Dar probabil ca unii dintre ei sunt ca mine, din pacate. Voiam sa fiu moder­na cu orice pret. Si eram moderna in momentul in care nu ma maritam cu preot. La primarie n-am vrut sa vina nimeni. Numai eu cu sotul meu, niciun alt om n-a fost de fata. Tot asa, dintr-o dorinta de a fi altfel decat cei­lalti, ceea ce e o prostie.
Exact opusul a ceea ce iti da Biserica: comuniunea. Daca nu esti cu ceilalti alaturi, daca nu esti in comu­niune, nu esti in Biserica, caci Biserica suntem noi toti. Sunt momente in bi­serica, de exemplu cand se spune Tatal Nostru ori Crezul, cand dintr-o data simti ca se ridica biserica in sus si plu­teste totul in aer. Dar lucrurile acestea nu le poti simti decat daca le traiesti.
Totul este sa ai un imbold initial care sa te trimita in forta in biserica. Si Dumnezeu te ajuta. Daca vrei, eu am crezul acesta, daca vrei ceva Dumnezeu iti ajuta. Numai sa spui: „Doamne vreau lucrul acesta!” Si daca vrei intr-adevar ni-l da pe loc.

Decembrie ’89

Ultimii ani inainte de Revolutie au fost insuportabili. Eu personal simteam ca nu mai suport presiunea psihica. Simteam lipsa de libertate. Plutea in aer, era materiala, simteai ca te sufoca.
Mergeam pe strada si, daca ve­deam oameni zambind, mi se parea ca sunt inconstienti: cum pot sa zam­beasca? E clar ca nu gandeam normal, pentru ca oamenii voiau si ei sa traias­ca. Mie mi se parea ca toti trebuie sa fim tristi, sa traim realitatea asa cum era fara sa o imbunatatim cu nimic. De aceea am trait-o cu duritate, am in­halat-o, am vrut s-o simt intr-adevar. Voiam ca raul care exista sa ne cuprin­da ca sa putem sa reactionam.

Au inceput toate miscarile din ce­lelalte tari comuniste si simteam ca si noi trebuie sa facem ceva. Eu opream oameni pe strada si le spuneam: daca vreti sa se faca ceva, sa mergem toti in centru. Ii manam spre revolutie, iar asta se intampla cu o luna inainte de Revolutie. Nu vreau sa vorbesc despre mine acum, ci de faptul ca era ceva in aer. Dupa parerea mea, Dumnezeu lucra, ne pregatea ca sa facem ceea ce s-a facut. Unii au facut mai mult, altii mai putin. Eu am facut mai putin, ca n-aveam eu „date de erou”. Dar altii au fost eroi.
Pe 21 decembrie eram cu dom­nul Haulica si cu sotia lui. Si mi-a spus: S-au strans la Palat, eu cred ca se intampla ceva. Nu se poate sa nu se intample ceva. Hai sa dam drumul la televizor.
Am dat drumul la televizor si in clipa aceea a inceput huruiala la mitin­gul din Piata Palatului. Eu am cazut in genunchi si am inceput sa ma inchin. Le-am spus: Eu ma duc la atelier sa-l iau pe Gorduz [sculptorul Vasile Gorduz, sotul doamnei Silvia, n.n.] si mergem acolo. Am mers la atelier, l-am luat pe sotul meu si am pornit pe Calea Victoriei.
Inainte sa ajungem la Piata Palatului pe strada erau numai scuti­eri si securisti. Noi eram singurii civili, mergand cu elan spre Piata Palatului! Pe masura ce ne apropiam, crestea spiritul de fronda. I-am intrebat pe securisti: Dar ce se intampla aici? batandu-ne cumva joc de ei, ca noi stiam foarte bine ce se intampla. A, vreti sa vedeti ce se intampla? au raspuns ei, simtind imediat tonul nostru obraznic. L-au luat pe sotul meu de amandoua bratele, l-au ridicat doi in sus, si au zis: Mergi cu noi. Am inceput sa tip, dar ei mi-au spus: daca nu taci, te luam si pe tine.
A fost greu, dar a fost minunat, pentru ca Dumnezeu ne-a dat sa traim totul din plin.
Apoi am mers in Piata Romana. Aici era un grup de tineri. In mijlocul pietii era o fata care tipa la oamenii care iesisera pe balcoane, dar nu indrazneau sa coboare: Sobolanilor, iesiti din vizu­ini! Veniti cu noi, nefericitilor. De ce stati acolo? Si voi sunteti de acord, de ce nu veniti aici?
Eu eram pe trotuar. In momentul in care faceai un pas de pe trotuar pe strada stiai ca ai intrat in randul celor care au curaj. Pe trotuar erai aparat, erai un trecator, habar n-aveai, n-ai vazut, n-ai auzit. Dar in momentul in care faceai pasul erai altceva. Nu era usor sa faci pasul. Barbatul meu era arestat, sa mai fac si pasul era destul de mult. Multumesc lui Dumnezeu, ca l-am facut. Apoi am plecat si am iesit spre Dorobanti. Acum ii trimiteam pe oa­meni si le spuneam: Duceti-va la uzine si trimiteti muncitorii sa vina in centru.
Pe sotul meu l-au eliberat prin interventii, seara. A doua zi, pe 22, ne-am sculat cu „Ole, ole, Ceausescu nu mai e!” Dintr-o data s-au deschis toate geamurile, ne salutam cu vecinii, urlam, tipam. Am venit la atelier, langa Televiziune, si aici lucrurile s-au preci­pitat, au inceput discursurile in direct la televiziune, a venit armata.
Seara noi ne-am dus acasa. La te­levizor s-a transmis: Aduceti mancare la revolutionari. Cum sa nu aducem? Aveam un miel facut cadou de am­basadoarea Greciei. Ea a mai gasit la magazinul diplomatilor un miel — miel de Craciun! Mielul jertfei! Si l-am adus la Televiziune. Aici in fata niste tineri facusera focul. L-am dat sa si-l friga, mielul jertfei…
Nu stiu daca au mai apucat, pentru ca la ora 12 noaptea au inceput sa tra­ga. S-au spart usile la atelier si au intrat toti tinerii care erau pe afara. Se tragea in nestire. Noi nu ne-am dat seama ca ei n-au de gand sa ne omoare, ca daca aveau de gand sa o faca ne omorau in 10 minute pe toti din atelier. Trageau din vreo 4-5 locuri din pavilionul de vizavi si de deasupra noastra. Unul dintre tineri s-a urcat la noi pe pavili­on sa vada cine trage. Nu era nimeni. Probabil ca erau simulatoare.
La un moment dat au inceput sa traga in fatada si ne-am dat seama ca sta sa cada cladirea pe noi. Am rupt cearsafuri ca sa avem steaguri albe sa iesim afara! Am iesit si ne-am refugiat in intrarea Televiziunii, trecand strada; nu pot sa uit cum soldatii erau cu pus­tile indreptate spre noi.

Sigur ca la Revolutie a fost si manevra politica, dar nu asta este im­portant. Noi am fost foarte multi care am ajuns acolo dusi de Duhul Sfant, cred eu. A fost un lucru curat, pen­tru mine este limpede. I-am cinstit pe eroi facand monumentul Sfantului Gheorghe din Timisoara, pe care sunt trecuti toti copiii impuscati aici.

Mucenici

Sunt convinsa ca ei sunt mucenici. Toti cei care au murit pentru credinta, cei ce au murit in inchisorile comunis­te. E limpede ca sunt mucenici daca au murit pentru credinta, nu e firesc?
In astfel de momente, de mare cumpana, nu se poate sa nu-L ai pe Dumnezeu alaturi. Si Il si simti! Nu pu­teau sa se duca sa stea sub gloante daca erau indiferenti fata de Dumnezeu.

Cred ca aveau o revelatie in mo­mentul acela. Nu s-a spus „Vom muri si vom fi liberi”? Asta inseamna „vom muri si vom fi cu Hristos“. Nu se spunea Tatal nostru? Nu sunt lucruri intamplatoare, nu se face de parada sa stai in genunchi si spui Tatal nostru! Cand statea toata Piata Universitatii in genunchi si spunea Tatal nostru, toti acolo muream de emotie. Spuneam din inima, chiar daca trei sferturi nu mergeam la biserica duminica. Dar in momentul acela spuneam rugaciunea din inima.

Au fost momente incredibile. Puteai sa fii un neom, daca mergeai acolo trei zile la rand deveneai mai om, te apropiai de Dumnezeu. Si, de fapt, eu cred ca nu esti om decat daca esti aproape de Dumnezeu.

Sfantul Gheorghe

Tanarul omorand balaurul comu­nist este o lucrare care il inglobeaza pe Sfantul Gheorghe. Cand am terminat, l-am chemat pe Parintele Sofian si i-am zis: daca dumneavoastra considerati ca nu e Sfantul Gheorghe, eu ii spun altfel lucrarii. Daca spuneti ca e sfantul Gheorghe, e sfantul Gheorghe. Eram foarte de emotionata. Parintele s-a uitat indelung si apoi a spus: este sfantul Gheorghe.
Eu am tinut foarte mult ca statu­ia Sfantului Gheorghe sa fie sfintita la Timisoara de ziua Sfantului Iosif de la Partos, pentru ca am mare evlavie la acest sfant. Eu cred ca revolutia de la Timisoara a fost facuta sub obladuirea lui. Ca printr-o minune, asa s-a intam­plat. Cu aceasta ocazie am aflat ca in spatele pietii unde se instalase statuia existase inainte o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe unde a slujit sfantul Iosif de la Partos.
Aceasta a fost deosebit de impor­tant pentru mine, pentru ca am avut confirmarea faptului ca acolo era locul unde trebuia sa fie statuia sfantului.
Era locul unde slujise sfantul Iosif si unde se intamplase minunea facuta de el, cand luase foc orasul si sfantul s-a rugat in fata bisericii in flacari si a trimis Dumnezeu ploaia care a stins incendiul. Era deci un loc consacrat si nu a fost intamplatoare ivirea acestei statui in locul acela in Timisoara.

Modele

Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.
Vremurile grele ii formeaza pe oameni. Observ ca aromanii sunt oa­meni foarte reusiti in viata. De ce oare? Pentru ca Dumnezeu ii rasplateste pentru faptul ca au reusit sa-si pastre­ze credinta in niste conditii extrem de grele. Si pentru ca intotdeauna au trait cu dragostea de tara, de Romania. Ei au fost mai romani decat noi.

Ma uit la bietii basarabeni, sau la bucovinenii de dincolo, sunt mai romani decat noi. Caci noi, traind in Romania, nu mai apreciem ceea ce avem. Gorduz a trait tot timpul cu rana despartirii in suflet. A trebuit sa paraseasca la 12 ani locul unde s-a nascut, Orhei, Basarabia. El era foar­te mult legat de Romania si de istoria Romaniei. Toate lucrarile lui sunt lega­te de istoria Romaniei.

Pe urma l-am avut model pe Gheorghe Anghel. Anghel, dupa ce l-a facut pe Eminescu, de la Ateneu, a fost intrebat cat sa i se plateasca metrul. A spus: „Eminescu nu se plateste“. El a fost un om care n-a vrut sa primeasca nimic de la comunisti. N-a acceptat nicio comanda. In momentul in care ca tanar ai asemenea modele este extraordinar. Am senzatia ca tinerii de astazi nu-si dau seama cat de important este sa ai modele. Daca ar avea modele ade­varate, n-ar cadea in greseala in care am cazut eu cand nu vroiam sa ma ma­rit ca sa nu ma imbrac in mireasa. Deci trebuie sa ai ca modele oameni mari, formati din toate punctele de vedere. Si atunci calea ta este mult mai simplu de gasit si de strabatut.

Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu „Tata si fiu” — o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face „Rugaciunea” lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe — maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci „Rugaciune” si spunea ca este „Torcatoarea“.
Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune.

Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate.

Stiti ce mi-a spus odata Horia Bernea? „Fiecare gest al meu, chiar daca nu se observa, il fac pentru Biserica.” Si eu n-am uitat lucrul acesta. Da, fi­ecare gest. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci. Mie mi se pare ca ce avem noi mai important, cea mai mare bogatie a mea este Ortodoxia, Biserica. Noi, romanii, suntem bogati, caci avem Ortodoxia. Deci tot ce facem trebuie sa facem pentru asta.

Trebuie sa ne imbogatim bogatia, s-o intarim, s-o implinim cat putem. Cat putem, cu putinul pe care-l putem!

Parintele Sofian

Am cunoscut o tanara (…) care mai tarziu a devenit fina mea. Ea ne-a dus la parintele Sofian, care a fost extrem de cald, dar ne-a spus: Nu se poate, imediat va cununati religios. Acesta este primul lucru pe care il fa­ceti. A fost o intalnire fabuloasa. A pus mana pe noi si ne-a facut crestini. Eram casatoriti de 20 de ani si nici ma­car nu eram cununati la biserica….
Asa am redevenit crestini. Eram crestini prin Botez, dar daca nu mergi la biserica cum e normal sa mergi, pierzi aceasta calitate. Am castigat ceea ce nu am avut. Nu mai zic ca dintr-odata noi am devenit o familie. Ne-am ales ca nasi pe Horea si Emilia Pastina, doi oameni minunati, si ne-au cresti­nat intru casatorie. Ne-am casatorit la o biserica inchinata Sfantului Nicolae. A fost ceva minunat. Am simtit ca era absolut necesar sa facem aceasta; era obligatoriu, nu necesar.
De atunci am inceput o viata normala si duhovniceasca. Pentru noi, intalnirea cu parintele Sofian a fost salvatoare. Dupa parerea mea, din mo­mentul acela am facut lucrarile noastre esentiale. Vasile Gorduz a facut pe Traian, pus pe malul Guadalquirului, langa locul de nastere al imparatului, si pe Eminescu, care se afla la Montreal, iar eu pe Sfantul Gheorghe si reliefurile. Sunt rodul binecuvantarilor parintelui Sofian, care veneau prin dansul de la Sfantul Antim Ivireanul, cred eu.

Eu totdeauna am sustinut ca Sfantul Antim ar trebui sa fie fa­cut protectorul sculptorilor. Sfantul Antim a facut si pictura, si arhitectura si sculptura.
Ne-a binecuvantat si sculpturile noastre au avut o mai mare incarcatura de har.
Imi amintesc, cand a inceput boa­la sotului meu, cu opt ani in urma, Parintele Sofian zicea:

– Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul [de sculptor, n.n.] in mana.

– Dar ii e rau parinte!

– Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul in mana.

Doctorii ii dadusera un an-doi de trait si a mai trait inca opt. Dumnezeu l-a tinut si rugaciunea.

Sa vedeti ce frumoasa a fost ulti­ma intalnire cu parintele Sofian. Am avut de facut o operatie foarte grea. Parintele Sofian nu mai putea spove­di si m-am gandit sa ma spovedesc la parintele Irineu care il ingrijea pe pa­rintele Sofian la Spitalul Militar.

Stiam ca n-o sa-l mai vad in viata pe parintele Sofian si m-am dus la el si l-am intrebat: „Parinte, cum sa ma rog?” El era pe pat, intins. Deodata au inceput sa-i curga lacrimile siroaie si a spus rar: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” Sa spuna parintele Sofian, plangand, rugaciunea lui Iisus! A fost un dar!

Criterii

Criteriile le afli intr-un loc unde poti cu adevarat sa inveti lucrurile acestea, adica in Biserica. In momen­tul in care intri in Biserica, atunci nu mai poti sa gresesti, pentru ca Biserica te conduce exact pe drumul pe care trebuie, te obliga sa-ti alegi modelele adecvate.

Libertate

In momentul in care am Biserica sunt libera. Dar cei care nu au Biserica sunt nenorociti. Cei din Biserica sunt salvati, sunt absolut liberi.

Este adevarat ca fata de ceea ce se intampla in societate trebuie sa mergi cu ochii inchisi. Eu sunt total impotriva felului in care arhitectura orasului este acoperita. E o nenorocire din punct de vedere estetic. Eu vreau sa vad cladi­rile acestea frumoase, vechi, care sunt foarte multe in Bucuresti, insa astupate in niste reclame enorme. Este o rusi­ne, ar trebui dat statul in judecata. Eu as face scandal daca as avea 20 de ani: lasati-ma sa vad orasul. E un motiv de scandal, ar putea tinerii sa iasa in stra­da. De ce trebuie sa vad toate reclamele care duc la ceva rau? Daca e vorba de o picatura de roua si pe aceea o leaga de sexualitate si ti-o arata in asa fel ca te duce la rau. Nu se poate asa ceva! Oamenii, saracii, sunt manati spre rau; este un bici care-i conduce spre rau.
Mi se pare ca tanarul care intra in viata este inlantuit de niste lucruri ab­solut superficiale. Tinerii se iau foarte mult dupa moda. Moda este ceva care ii inlantuie, care-i obliga.
Mergeam la mare si vedeam cati tineri se imbracau la fel. Le spu­neam: nu va dati seama, am scapat de comunism, cand erai obligat sa te in­regimentezi, si dumneavoastra sunteti mai rau ca atunci! Va inregimentati in permanenta intr-un mod stupid: va imbracati toti la fel, va pieptanati la fel, va place aceeasi muzica. Va comportati toti ca o turma fara sens. Nu va dati seama cat de plicticos traiti, in loc sa va aratati personalitatea? Toti sunteti la fel! Exact la fel!
Nu e normal. De ce sa ma imbrac eu, fata, in pantaloni? Toate fetele sunt in pantaloni, exact-exact la fel. Daca le treci printr-un sablon, sunt la fel. Nu iti dai seama cat e de placut sa te imbraci in felul tau, sa-ti descoperi tu felul tau de a te imbraca?
Aceasta dorinta absurda de a fi ca celalalt este inrobitoare.

Pe urma ne inrobeste pacatul. Pacatul ne fura libertatea. In momentul cand esti cuprins de pacat, libertatea ta dispare. Tu esti robul pacatului, nu mai poti face nimic decat daca iti dicteaza acel rau care te sugruma si te obliga sa-l urmezi permanent.

Biserica si invatatura ei nu fac nimic altceva decat sa te elibereze de lucrurile acestea inrobitoare. Este o robie care te duce numai la rau, in jos. Pe cand Biserica te dezleaga de aceasta falsa obligatie a ta, de niste obiceiuri absolut neinteresante, caci aceasta sunt de fapt patimile, si te lasa sa fii liber, sa-ti manifesti liber dorinta ta spre inalt si spre ceva bun pentru sufletul si pentru mintea ta.

De exemplu, in momentul in care te eliberezi de aceasta dorinta de a fi asa cum iti dicteaza moda devii liber si poti sa iti croiesti viata asa cum crezi tu, potrivit felului tau de a fi. Toate optiunile tale sunt libere si, avand ca­lauzitoare Biserica, vei avea o libertate benefica, pentru ca singur nu poti sa te conduci. Biserica te conduce pe un drum sigur care te duce spre renovarea adevarata a potentelor tale interioare.

Dumnezeu ne da la fiecare om ceva anume, fiecare avem darul nos­tru. Am acest dar si Biserica imi da posibilitatea sa ma dezvolt. In momen­tul in care Biserica imi ofera sansa ca Duhul Sfant sa ma ajute, darul meu se poate dezvolta in mod plenar. Caci la mine darul poate fi sugrumat de niste obiceiuri proaste, de niste vecinatati care in loc sa ma ajute ma sugruma.
In momentul cand El m-a lasat pe lumea asta, m-a lasat ca sa fac ceva anume, ca sa pot sa imi implinesc un ce al meu interior.

Ce primeste tanarul de la biserica

In primul rand faptul ca intri in viata fara teama ca poti sa dai tot timpul numai in gropi. Daca nu ai de unde sa stii ce este bine si ce este rau, gresesti intruna. Iar Biserica te tine cu capul deasupra valului. Te tine sus si iti spune ce trebuie, ce e bine si ce nu e bine sa faci. Aceasta deosebire este esentiala.
Trebuie sa fii complet inconstient sa nu tii seama cand ti se spune clar, cand ceea ce ti se spune este absolut convingator, ca ti se spune in Biserica, nu la coltul strazii. Si te convinge ca ceea ce ti se spune, aceea trebuie sa faci, iar ceea ce ti se spune ca nu e bine, nu trebuie sa faci. Apoi e alegerea ta.

Tot timpul le spun tinerilor care sunt deja in Biserica: cat de fericiti sun­teti ca sunteti aici si va paziti de ceea ce v-ar putea distruge. Felul cum incepi viata se va resfrange peste toata existen­ta ta. Suferi atat de mult mai tarziu…

Eu nu sufar pentru faptul ca a tre­cut vremea peste mine, nu-mi pare rau ca nu mai sunt la 20 de ani, dar imi pare foarte rau de faptul ca am pierdut atata timp facand pacate cu duiumul si n-am stiut ca nu trebuia sa le fac. Daca as fi fost in Biserica in mod serios, sunt sigura ca alta ar fi fost calea mea – in sensul duhovnicesc, nu in sensul meseriei. Mi se pare de o importanta capitala a fi in Biserica.

Ma uit la fetele tinerilor. Cei care merg la biserica au alte fete, au ceva, un ce special… Nu pot sa zic ca toti sunt nemaipomeniti. Dar se vede pe fata omului imediat. E un plus.

Ascultare

L-am intrebat odata pe parintele Sofian: cum e viata de calugar, parinte Sofian? Si mi-a zis: A, este minunat. E asa de minunat sa-ti spuna altcineva ce trebuie sa faci si sa fii sigur ca, facand ceea ce-ti spune, totul este bine.
Acesta e adevarul! In momentul cand ai un duhovnic, stii ca ce iti spune omul acesta este bine. Tu esti liber sa faci sau sa nu faci, caci nu te obliga nimeni, nu sta nimeni cu biciul langa tine sa-ti zica: fa asa! Dar tu stii ca daca faci cu binecuvantare va fi bine.
Ii spuneam cuiva de curand: fa toate lucrurile cu binecuvantare si atunci esti sigura ca toate merg mi­nunat. Nu se poate sa faci ceva cu binecuvantare si sa nu-l duci cu bine la capat. Iar aceasta este esential, caci ce poate sa fie mai mare libertate decat sa vreau sa fac ceva, sa pot sa-l fac bine si sa fiu fericit ca l-am facut bine!

Fac ceea ce vreau eu, nu fac ni­ciodata ceea ce nu vreau. Ma duc la parintele duhovnic si cer binecuvanta­rea pentru ceea ce eu vreau sa fac. Si parintele duhovnic imi spune: e bine sa faci sau nu e bine sa faci. Si imi explica de ce nu e bine sa fac si ma conving si eu ca nu e bine, ca doar sunt om care gandeste, nu sunt un om care nu e in stare sa gandeasca.

Astfel scapi de o mie de idei pre­concepute pe care le ai in cap. Mi-aduc aminte, cand eram tanara aveam tot fe­lul de superstitii ridicole. Scapi de toate lucrurile astea, incepand cu lucrurile acestea caraghioase, de horoscoape, zodiace de exemplu, toate de care esti legat. Iti dai seama ca toate lucrurile acestea n-au niciun fel de importanta, ca nu exista nimic predestinat, ca nu exista destin, ca nu exista: „Asa i-a fost destinul! Asa a trebuit sa fie!“
Totul este fals, cum vrea Dumnezeu, acesta e singurul adevar adevarat. Cum vrea Dumnezeu asa se intampla! Si daca iti treci viata ta prin acest filtru minunat care este duhovni­cul toate lucrurile se lumineaza si ai o mare satisfactie si bucurie.
Pentru mine prima spovedanie a fost ceva de un efect absolut stupefi­ant. Eram atat de fericita dupa aceea, atat de eliberata, cum nu pot sa spun. Prima impartasanie a fost absolut fabuloasa!

Dar cu ce greutate reuseam sa ma impartasesc, caci era vizibil ca nu eram lasata sa fac lucrul acesta! Oamenii nu-si dau seama cat de teribila este opozitia raului.
Numai daca ar simti asta si-ar da seama de diferenta enorma intre viata in care traiesti sub imperiul unei forte malefice care te strange fedeles si viata duhovniceasca.

Cand esti legat de rau, acesta nu te lasa sa faci decat ceea ce crede el ca e bine sa faci – bine pentru el, rau pentru tine. Cand incerci sa scapi de el atunci vezi cat de dura este legatura pe care o are raul pusa peste tine. Raul ne leaga, nu Biserica! Tocmai Biserica ne dezlea­ga de acest rau care ne-a prins fedeles si ne arunca direct unde n-ar trebui sa ajunga niciunul dintre noi.

Totul vine de la ascultare. Din momentul in care asculti, nu se poate sa nu-ti priasca ascultarea. Nu numai duhovnicul, ceea ce e absolut normal, natural si obligatoriu. Daca asculti un om, un om care trece pe strada si-ti spune ceva, este in folosul tau. Daca nu asculti, dupa aceea iti dai seama ca ai gresit, ca nu intamplator ti-a spus acel lucru.

Mare parte din greselile care se fac in tinerete si in adolescenta se fac din cauza neascultarii de parinti. Dintr-o fronda de prost gust, pur si simplu. Dar se intampla ca aceste greseli sa continuie la maturitate. Adolescenta se opreste la 17 ani. Daca ea continua, in­seamna ca ramai adolsecent cam mult si nu e bine.

Alungarea deznadajdii

Mi se pare ca nu exista bucurie mai mare pentru om decat bucuria rugaciunii. Eu eram odata foarte dez­nadajduita, tatal meu era grav bolnav, si parintele Sofian mi-a vorbit pentru prima oara depre rugaciunea lui Iisus. Mi-a spus: am sa va invat o rugaciune care este ca o vitamina: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Mi-a dat aceasta rugaciune care este rugaciunea cea mai simpla, cea mai extraordinara. Omul, daca are ru­gaciunea, dintr-o data e salvat. Cateva cuvinte!

Este o minune in care cel ce nu o cunoaste nici nu crede. Dar aces­ta este adevarul. In momentul in care spui cateva cuvinte — dar le spui cu disperarea ca vrei ceva, si nu numai ca vrei, dar si crezi in ceea ce spui, nu este posibil ca aceste cuvinte sa nu te ajute. Ele te scot din acest marasm nenorocit al deznadejdii. Cateva cuvinte sunt su­ficiente sa te salveze!
Sa te gandesti ca Mantuitorul este de fata, este langa tine, este in fata ta. Eu sunt convinsa ca asa este, caci Dumnezeu este viu. Cand spui „Dumnezeu”, in general, te gandesti ca Dumnezeu e undeva si tu esti aici amarat, singur si nefericit. Dar nu e asa! Dumnezeu fiind langa tine, El vine, trebuie doar sa intinzi mana. Si mana lui Dumnezeu este deja intinsa catre tine si te-a si saltat in sus.

Tocmai aici este libertatea noastra. Libertatea noastra consta in dorin­ta de a intinde mana. In momentul cand dorim sa intindem mana catre Dumnezeu, mana Lui deja ne-a si sal­tat pentru ca El astepta mana noastra intinsa. Pe care uneori noi n-o intin­dem din nestiinta, din prostie, din incapatanare.

De aceea intrarea in Biserica e lu­crul esential in viata unui om. Cand ai intrat in Biserica esti salvat, daca intri cu dorinta sa te salvezi. Sa nu intri doar asa ca sa te uiti pe pereti si sa nu inte­legi nimic! Si poate chiar si daca ai zis doar asa, fara dorinta asta… caci Duhul Sfant lucreaza in Biserica si lucreaza si asupra mea, chiar daca eu nu sunt con­vinsa ca trebuie sa fac ceva special.

Dragostea

Dragostea, in momentul cand o iei ca pe un lucru exterior, care nu tine de inima, este un lucru care trece, care nu este important. In momentul in care il cunosti bine si suferi pentru cineva, acela e momentul care fixea­za dragostea, care o face puternica si definitiva.
Suferi pentru el pentru ca ii vrei binele, pentru ca vrei sa-l ajuti. Suferi in sensul ca orice om merita sa suferi pentru el pentru ca in orice om e o fa­rama de dumnezeire.

Si atunci, cand se intampla lucrul acesta, dragostea se intareste si are un sens adevarat. Altfel este un lucru su­perficial care vine, trece si iti lasa un gust amar care nu are niciun fel de im­portanta si dupa aceea iti pare foarte rau ca te-ai lasat invaluit in ceva care era absolut superficial si neinteresant.

Casatoria

Atunci cand ne-am casatorit la bi­serica, diferenta a fost enorma. Harul lui Dumnezeu se simte imediat.

Eu am o fina pe care am bote­zat-o, este basarabeanca si s-a botezat la 18 ani. Si dintr-o data s-a schimbat persoana aceea. Harul Bisericii s-a sim­tit asupra ei, brusc a devenit altcineva. Si ea spunea „Silvia, ma simt alt om“. Parintii ei spuneau „S-a schimbat com­plet aceasta fata“.

Asa este si cu casatoria. Dintr-o data lucrurile se schimba. Simti fizic Harul lui Dumnezeu, nu numai exis­tenta lui spirituala. Pur si simplu se abate asupra ta, in sensul bun.

Dintr-odata lucrurile iau o in­torsatura buna. Il simti fizic, pur si simplu. Nu e ceva inchipuit, sa spui ca ar fi, ci este de-adevaratelea, exista, acest bine e aproape palpabil.

Orice lucru facut sub binecuvan­tare are alta incarcatura si nu se poate sa nu aiba o finalitate buna. Orice lu­cru facut fara binecuvantare se poate pierde pe drum si nu ajungi la rezul­tatul pe care ti-l ofera binecuvantarea. Este esentiala aceasta binecuvantare pe care ti-o da cununia in Biserica. Absolut esentiala.

Am auzit lucruri teribile despre copiii care sunt nascuti din familii fara binecuvantarea Bisericii, si care au pro­bleme psihice. Exista aceasta nefericita posibilitate.

Marturisirea credintei

Nu marturisim suficient invata­tura Bisericii si pe Dumnezeu. Cred ca aici este marea noastra nenorocire. Daca fiecare om care merge la biserica cand se intoarce acasa ar vorbi cu cei din jur, din sat, din bloc, din scoala, de unde sunt, si ar spune ceva din ceea ce a invatat in biserica, lucrurile s-ar imbunatati enorm. Fiecare dintre noi ar trebui sa devina un propovaduitor, in sensul bun. Uitati-va ce nenorocire cu sectele. Ei au aceasta „calitate” de a impartasi ceea ce afla. Ei afla lucruri absolut gresite fata de credinta cea ade­varata si le impartasesc, pe cand noi nu.
Tot timpul aud: nu trebuie sa se bage in lucrul acesta, credinta este ceva personal. Nu-i adevarat deloc! Credinta se traieste in comuniune, Biserica asta inseamna: comuniune. Eu, in momentul cand ma duc acasa, plec dintr-o comuniune si ma duc sa stau singur, inchis, si nu mai vad pe ni­meni si nimic? Nu! Daca marturisesc, pot sa ajut o multime de oameni.

Smerenia

Ii spuneam parintelui Sofian: nu-i asa ca noi, artistii, ne mantuim mult mai greu, pentru ca suntem mandri, n-avem smerenie?
Smerenia este esentiala. Smerenia e foarte greu de acceptat si de castigat. Mie mi-e foarte greu sa fiu smerita, dar este un lucru strict necesar. Numai smerenia te poate mantui. Poti sa ajungi sfant numai fiind smerit. Este foarte greu de castigat lucrul acesta! Dar se poate castiga. Parintele Sofian tinea foarte mult la smerenie.

Iesise foarte bine monumentul Sfantului Gheorghe. I-am spus: Mi-e frica de lucrul acesta. As vrea sa ma smereasca Dumnezeu, ca sa pot sa pri­mesc acest lucru minunat.

Si dansul m-a sarutat atunci pe frunte — a fost singura data cand a facut asta, pen­tru ca i-a placut aceasta smerenie a mea. Am avut si eu, in fine, o reactie sanatoasa…

Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta.

Maica Domnului

Florile o intruchipeaza pe Maica Domnului. Cand ud o floare direct la Maica Domnului ma gandesc.
O asemui pe Maica Domnului cu florile. In general, cand pictez flori, scriu intai pe materialul pe care lucrez o mica rugaciune: „Cuvine-se cu ade­varat“, doua-trei propozitii catre Maica Domnului ca sa-mi intaresc inspiratia.

Imi ajuta foarte mult lucrul aces­ta, chiar daca pana la urma propozitiile respective se acopera. Cateodata le in­taresc cand termin lucrarea, alta data le las pierdute sub culorile picturii respec­tive. Pentru mine florile au fost facute parca sa o cante pe Maica Domnului.

Odata trebuia sa vorbesc intr-un loc public si l-am intrebat pe parintele cum sa fac. Mi-a spus: vorbeste ca si cum ti-ai vorbi tie. Si a iesit bine. In momentul in care iti vorbesti tie vor­besti despre tine in primul rand si de aici acest aer de marturisire.

Acum imi vorbesc mie: ce vrei tu sa-ti spui, Silvio? Eu vreau sa-mi spun ca cel mai mare pacat al meu a fost sa nu am copii. In momentul in care vorbesti cu oameni care ar putea sa te inteleaga si sa inteleaga ceva din ceea ce le spui, le spui: nimic in viata nu poate sa egaleze copiii, niciun fel de succes — pot sa spun ca am avut suc­ces in ceea ce-am facut, mai mare decat speram si meritam. Nimic nu poate sa suplineasca faptul ca nu ai facut ceea ce trebuia sa fi facut. Este un mare pacat pentru o femeie daca nu naste copiii pe care i i-a dat Dumnezeu. Este pacatul nostru. Cuvantul „pacat” nu te atinge, dar esti foarte marcata de fapta. Am suferit foarte mult, este o suferinta pu­ternica, vie, cruda. Iar dupa ce depasesti suferinta, ramane tristetea pacatului. Pacatul de care nu scapi, care te apasa ca ceva material… Scapi la un moment dat, dar trebuie multa rugaciune si post.

Parintele Sofian mi-a spus mie, dar si altor femei: „De unde stii ca n-ai fi nascut un sfant?” Cum poti sa-ti iei aceasta greutate de pe suflet, ca nu dai astfel un posibil sfant? Ce poate fi mai extraordinar pentru o fe­meie decat sa stie ca copilul ei poate sa ajunga un sfant?

In momentul in care facem greseala aceasta nu ne gandim ca facem o crima. Dar facem o crima. Una sau mai multe. Este teribil. Nimic sa nu va opreasca, ni­ciun fel de greutate. Aud spunandu-se: vai de mine, cum o sa-mi cresc copilul? Pe copii ii creste Dumnezeu. In mo­mentul in care iti da copilul, El iti da si tot ceea ce-ti trebuie ca sa-l cresti, nu ti-l da ca sa sufere de ceva.

Deci fetelor, doamnelor, in mo­mentul in care va casatoriti, ganditi-va ca pentru asta va casatoriti, ca sa adu­ceti pe lume copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu sa va ajute!”

(din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)


Hits: 13

Distribuiți: