”După ce ajungem să înţelegem că am săvârşit o fărădelege, ne pare rău, ne vine scârbă de acea clipă de plăcere şi în locul patimii de mai înainte se naşte în noi una cu totul potrivnică, lepădând ce am îndrăgit şi îndrăgind acum ce am lepădat mai înainte.
Acum însă şi simţim că durerea ne-a fost dată ca o răsplată pentru că am greşit, şi că, dacă ne izbăvim, n-o s-o mai facem a doua oară. De aceea şi Dumnezeu, încă atunci la început, când a vrut să pedepsească neascultarea de poruncile Sale, a trimis celui care le-a călcat chinuri şi dureri, ca pedeapsă pe care n-ar fi dat-o dacă durerea n-ar fi tocmai o cumpănă a păcatului şi dacă n-ar avea puterea să ne spele de vina greşelilor. Tot aşa a făcut cu păcatul şi mai târziu, după ce S-a întrupat: când a trebuit să-i scoată din firea omenească, a ales tot calea eliberării prin suferinţă.
Dacă ne chinuim pentru ceva care se ţine de trupul nostru, nu e numai ceva plin de deşertăciune, ci este foarte lămurit că acela ne aduce şi stricăciune, căci aşa ceva însemnează că ţinem la acel lucru mai mult decât la Dumnezeu.
Culmea fărădelegilor a trecut-o nebunia lui Iuda care, în schimbul câtorva arginţi răi, a dat pe însuşi Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Dar începutul şi rădăcina acestui păcat — şi a tuturor — stă în uitarea de Dumnezeu şi în scoaterea Lui din viaţa noastră pentru motivul că îndrăgim altceva mai mult decât pe El. Când patima fără frâu şi uitarea de Dumnezeu pun stăpânire pe suflet, atunci dragostea cea către El se veştejeşte, după cum atunci când pururea o avem în minte, ea se înviorează. Or, atunci când se stinge dragostea către Dumnezeu, repede îşi arată colţii nepăsarea faţă de Legile Lui, ba chiar şi călcarea lor, cum zice Domnul : «Acela Mă iubeşte, care păzeşte poruncile Mele». Cine însă calcă în picioare Legea lui Dumnezeu şi îndrăzneşte unele ca acestea, acela nu va sta la îndoială să-şi calce şi credinţa, din ceasul în care va găsi în acestea un folos pentru el, căci, cum zice Sfântul Pavel, (astfel de oameni) «au rătăcit de la credinţă» căci, «moartă fiind credinţa» celor ce nu le pasă nimic de faptele pe care li le porunceşte cugetul, nu e de mirare că astfel de oameni foarte curând încep să se piardă.

Trei sunt pricinile pentru care suntem datori să ascultăm de Dumnezeu : frica de pedepsele cuvenite celor neascultători, nădejdea în făgăduinţele făcute celor drepţi şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de bine.
De fapt, nici una din acestea nu mai are nici o putere asupra sufletelor obişnuite de mult cu călcarea Legii. Or, după cum în sufletele supuse Legii creşte şi ascultarea faţă de Dumnezeu, tot aşa ea scade încetul cu încetul în cei care nesocotesc aceste rânduieli. Dacă celor pătrunşi de frica lui Dumnezeu nimic rău nu li se poate întâmpla, în schimb, cei care au scos din sufletul lor orice ascultare de Dumnezeu, care şi-au luat orice frână din calea răutăţii lor, ba încă au închis şi glasul lăuntric al conştiinţei, unii ca aceia nu mai întâlnesc nici o greutate să meargă până la marginea cea mai dinafară a fărădelegilor.
Pentru aceea, sufletele treze veghează cu grijă, sunt cu mare băgare de seamă încă de la început asupra rădăcinii răului, iar inima o ţin numai pentru Domnul, întocmai cum se ţine şi un locaş închinat în amintirea Lui. Fiindcă ele ştiu că nu oricui i se cade să se apropie de sfintele locaşuri, iar vasele şi veşmintele sfinţite nu se cade să primească orice altă întrebuinţare decât cea hotărâtă lor.

Cât despre sufletul închinat slujirii lui Dumnezeu, nimic din cele sfinte nu i se poate asemăna, cu atât mai vârtos cu cât un astfel de suflet este neînchipuit mai sfânt decât orice în faţa oricărui vânzător sau cumpărător, înălţat cu mult deasupra tarabelor şi meselor de târguiala şi de schimb. Dacă se cade să zicem aşa ceva despre un simplu lăcaş de rugăciune, atunci ce să zicem tocmai despre sufletul care se roagă, înaintea căruia şi urma lăcaşului ar trebui să pălească ? Şi cu toate că uneori acest lăcaş e numai un nume fără înţeles, căci nu totdeauna e cu adevărat un lăcaş de rugăciune, fiind prea adeseori gol de credincioşi, totuşi porunca Sfântului Pavel spune ca pururea să rămânem în legătură cu Dumnezeu, rugându-ne «neîncetat» 
Dar să băgăm de seamă încă ceva. De unele păcate, Mântuitorul ne face să ne păzim prin predica Sa. Aici ne-o spune chiar cu gura, îşi arată mânia, foloseşte chiar mâna şi biciul, dându-ne a înţelege de ce mare însemnătate este acest lucru. Făcând aceasta, Domnul nu vrea să ne arate atât cinstea pe care se cade s-o dăm unui templu, a cărui dărâmare a proorocit-o mai dinainte, ci mai ales a vrut să ne facă să înţelegem de ce mare însemnătate este ca sufletul, în care însuşi Domnul îşi va face sălaş, să se păzească slobod de orice necaz şi grijă pământească. Ba, prin aceasta, ne mai arată încă şi ce patimă urâtă e să dăm frâu liber pornirilor şi mâniei în locul unui suflet înfrânat şi a unei minţi treze şi, înainte de toate, a sălăşluirii chiar a Mântuitorului în noi, fără de primirea Căruia templul sufletului nostru nu poate fi mântuit de veşnica hărţuială la care e sortit.
Iată, aşadar, pentru ce urma ca spurcarea unui lăcaş sfânt să se pedepsească cu moarte şi iată de ce a trebuit să se pună o catapeteasmă înainte de intrarea în sfânta sfintelor. Oza a trebuit să moară pentru că a îndrăznit să ţină, cu mâna lui necurată, chivotul Legii care era să se răstoarne. La fel şi Ozie s-a umplut de lepră, pentru că s-a apropiat să tămâieze înaintea Domnului. De unde urmează că prin multe pilde ne arată Dumnezeu că sufletul, odată botezat, nu poate fi atins, întocmai ca un adevărat lăcaş sfânt. Din această pricină e de mare trebuinţă ca aceia care vieţuiesc în Hristos să fie slobozi sufleteşte de orice grijă pământească. Pentru că, atunci când vrerea noastră s-a hotărât odată pentru ceva bun, nu se cade să ne întoarcem cu gândul înapoi, aşa cum nici Petru nu s-a mai îngrijit de ceea ce avusese până atunci în mână, din clipa în care l-a chemat Domnul la apostolie Ε drept că aşa ceva se întâmplă cu toţi cei credincioşi : o chemare neîncetată le sună în urechi pururea, ca un glas al harului sădit în suflete prin Sfintele Taine şi care, după cum ne spune Sfântul Pavel, este tocmai Duhul Fiului lui Dumnezeu în mâinile noastre, care ne face să strigăm : Tată, Tată ! 
Cu toate acestea se întâmplă că aproape în fiecare zi ei calcă în picioare orice lege, pentru ca a doua zi iarăşi să poată zice că urmează lui Hristos. Or, noi să nu uităm că e scris : «nu e potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese». Şi aceasta pentru că, mai întâi în ochii noştri, Dumnezeu este mai presus decât orice, iar în al doilea rând pentru că aşteptăm ca toate să ne vină de-a gata de la Dumnezeu, „Vistierul bunătăţilor, pentru pricina că, după făgăduinţa cea nedezminţită, cine caută «mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte i se vor adăuga lui» .
Ispitele veacului
Acestea sunt pricinile pentru care, cerând tuturor să se lepede de orice grijă lumească, Mântuitorul stăruie cu toată puterea ca oamenii credincioşi să nu ducă lipsă de nici un bine mai însemnat şi să nu se neliniştească în deşert pentru lucruri la care El s-a gândit cu mult înaintea lor. Dacă grija de lucrurile lumeşti este stricătoare sufletului, atunci ce să zicem de cei care plâng după ele, decât că, nu numai că s-au depărtat sufleteşte de Dumnezeu, ci că stau orbecăind prin întuneric, orbiţi la cuget şi gata să se rostogolească în tot felul de păcate ? Pentru că din clipa în care deznădejdea s-a făcut stăpână pe cugetul cuiva, din acel ceas, prins de vârtejuri şi de rostogoliri, omul acela riscă s-o ducă tot mai rău, simte cum îi scad încet puterile, se lipseşte pe rând de orice vrednicie şi cinste, întocmai după cum omul prins de un somn adânc scapă din mâini tot ce avea şi se lasă de bună voie robit de patimi, peste care, când era sănătos, era el stăpân. (…) 

Aceasta e pricina pentru care Sf. Pavel zicea că «întristarea lumii aduce moarte». De aceea creştinii, părtaşi de aceste gânduri şi dornici de a izbândi asupra lor înşişi, nu numai că se feresc de întristare, dar, pentru a ocoli orice rău, nici măcar nu se lasă pradă vreunei îngrijorări.
Ε drept că mulţi din oamenii credincioşi au trebuit să facă faţă obligaţiilor lumeşti, în urma legăturilor cu treburile obşteşti şi cu tovărăşiile acestora, cu toate acestea ei nu s-au lăsat doborâţi de griji lumeşti şi nici mintea lor n-a ajuns să-şi piardă liniştea judecăţii. Pentru că numai atunci se cade să fim îngrijoraţi, când, pentru ceea ce dorim să împlinim, căutăm tot ce se poate căuta şi când nu suntem siguri că se poate dobândi cu adevărat aşa ceva. De altfel, ceea ce ne face să ne îngrijorăm de ceva şi să-i îndrăgim este întâi dragostea de el, iar, în al doilea rând, gândul că nu suntem siguri că prin strădaniile noastre vom dobândi într-adevăr ceea ce dorim. Pentru că nu ne îngrijorăm deloc de ceva de care nici cunoştinţă n-avem şi nici nu suntem neliniştiţi pentru lucruri
pe care ştim că le putem dobândi cu siguranţă. Aşijderea nu ni-e greu şi nici sufletul nu ni-e îngrijorat când ştim sigur că ceea ce dorim să avem nu putem dobândi pe nici o cale. Atunci nici nu ne vine să ducem grijă sau să ne temem, cum se întâmplă atunci când ne îngrijorăm de ceva şi când ne apucă o adevărată durere, ca şi cum răul şi-ar fi arătat colţii.
Or, întrucât sufletele celor ce vieţuiesc în Hristos nu se lasă târâte de nimic din ceea ce le-ar face să-şi piardă cumpătul, urmează că ele sunt cu totul scutite şi de neliniştea oricărei griji. Pentru că sufletele lor nu se leagă de nimic din lumea aceasta, iar dacă totuşi sunt ispitiţi de ceva, din cauza trebuinţelor trupului, în schimb ei ştiu într-un anumit fel şi rostul acestor ispitiri, fiindcă sfârşitul încercărilor şi durerilor ştiu că îl vor avea numai la judecata lui Dumnezeu, după cum tot aşa de bine ştiu că Dumnezeu le va împlini dorinţele. Le-o spune inima.
De îngrijorat se îngrijorează fie cei săraci care, fiind dornici după bunăstare, caută să-şi sporească averea, fie cei bogaţi, care nu văd nimic altceva decât bani, pentru care tremură de frică să nu-i piardă şi suferă nespus cheltuindu-i, chiar dacă aceasta o fac pentru întreţinerea vieţii. Unii ca aceştia trăiesc stăpâniţi de griji pentru că iubesc prea mult banul, bucurându-se mai curând să-i ţină la ei, netezindu-l, decât să-i cheltuiască sau să-i dea la bănci cu dobândă, pentru că se tem că orice cheltuială e o risipă şi, în sfârşit, pentru că n-au nici o siguranţă că banul lor va rodi. Toate acestea pentru că flacăra nădejdii lor nu s-a aprins din Dumnezeu, temelia sigură şi neclintită, ci, în tot ce fac, clădesc numai pe ei şi pe puterea minţii lor, de aceea Solomon zice că «gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi pline de greşeli».

Dimpotrivă, cei care au ajuns să urască orice plăcere a veacului acestuia, care ajung să dispreţuiască până şi cel mai încântător din lucrurile pământeşti şi care în lumina rânduielilor dumnezeieşti, deplin încrezători în Dumnezeu — de la Care nădăjduiesc că vor dobândi răsplătire —, primesc cu bucurie să sufere pentru alţii ca şi pentru ei, pentru unii ca aceştia ce lipsă e să se neliniştească ? De ce să fie pururea îngrijoraţi de nişte lucruri, pe care le socotesc de mult dobândite? Necăutând cu orice preţ răsplata pentru strădaniile lor, ci numai pentru o răsplată într-adevăr vrednică de om, aceste suflete nu se neliniştesc, chiar dacă întârzie să fie răsplătite, bine ştiind că rugăciunile lor îşi vor primi plata şi de aceea roagă pe Dumnezeu să le dea numai ceea ce le va fi într-adevăr de mare nevoie. Oricare le-ar fi rodul rugăciunii, ei cred că tocmai aşa ceva au cerut. Ca şi călătorii care se lasă conduşi de un îndrumător cinstit, care nu se tem că se vor rătăci şi nu duc nici o grijă unde vor putea afla o casă de oaspeţi, tot aşa şi cei credincioşi, lăsându-şi toate grijile în seama Celui care singur poate totul şi, încredinţându-şi viaţa cu toate grijile zilei în mâna Domnului, au sufletul liber de orice grijă pământească, pentru ca singura lor grijă să fie numai să dorească şi să se ferească de ceea ce însuşi Domnul îi îndeamnă. Prin aceasta ei nu folosesc numai loruşi, ci şi altora. O ! cât de minunată e bunătatea lui Dumnezeu ! Dacă nu bem doctoria rânduită pentru noi, nu ne vindecăm, în schimb suferinţa aproapelui poate spăla şi vina noastră.
Păcătuind, mâhnim pe Dumnezeu
Din cele spuse pân-acum ne-am lămurit de ce ajung să se întristeze cei care doresc să vieţuiască în Hristos. Urmează acum să arătăm cum şi pentru care pricini se cade să ne întristăm.

Nu tuturor oamenilor le pare rău de păcate din una şi aceeaşi pricină : unora pentru că au pierdut cununa răsplătirii; altora, dintr-o mândrie rănită, pentru că aveau prea bună părere despre ei ; altora pentru că s-au văzut înşelaţi în nădejdile lor, iar celor mai mulţi, din frica de pedeapsă. Abia câţiva, cei mai buni, se întristează din pricină că au supărat pe Dătătorul Legii, pe care L-au iubit mai mult decât orice.

După cum, când vorbim despre nevoinţe, constatăm că în fruntea tuturor stau cei care fac acest lucru nu din frica de pedeapsă şi nici în nădejdea răsplătirii, ci numai din dragoste curată faţă de Dumnezeu, tot aşa, şi dintre cei care au păcătuit şi se căiesc de faptele lor, aceia sunt cei mai buni, a căror părere de rău izvorăşte din dragostea faţă de Domnul. Pentru că, în vreme ce păcătoşii ceilalţi se chinuiesc ei pe ei şi se plâng mereu de suferinţele lor — sigur vărsând lacrimi totdeauna numai pentru ceea ce-i doare pe ei —, în aceeaşi vreme credincioşii suferă de pe urma dragostei lor faţă de Dumnezeu. Or, dacă această suferinţă a lor vine de la Dumnezeu însuşi, urmează că şi căinţa lor e cu atât mai desăvârşită decât cealaltă cu cât şi pricina pentru care suferă e mai înaltă, întocmai ca şi săgeata care, atunci când e pornită din mâini mai dibace, urmează drumul cel mai hotărât şi merge drept la ţintă.

Dar întrucât nu-i destul numai să ştii de ce şi cum să te întristezi, ci mai trebuie să ştii şi până unde poţi merge ca supărarea — căci s-ar putea foarte bine întâmpla ca uneori să ne întristăm mult mai puţin decât s-ar cădea, iar altădată mai mult decât s-ar cere —, în cele ce urmează vom arăta măsura până la care putem să ne întristăm, şi anume dacă se ţine seama de cele spuse înainte.

In orice rană trupească, câtă vreme un mădular e bolnav şi câtă vreme el nu se poate vindeca până ce rana stă deschisă iar umflătura creşte din cale afară, urmează că numai când trupul se află iarăşi pe drumul firesc şi când se scapă cu totul de boală, abia atunci putem zice că s-a vindecat deplin şi stă cu adevărat într-o linişte odihnitoare, ea singură ajutând trupul să câştige tot ce a pierdut prin boală. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bolile sufleteşti. Părerea de rău după ceea ce am greşit, întristările, lacrimile şi toate celelalte n-au alt rost decât să alunge păcatul şi să aducă din nou sufletului ceea ce a pierdut. Dar întrucât numai durerea care se naşte din dragoste faţă de Dumnezeu este cu adevărat durere curată, urmează că numai ea se potriveşte cu ceea ce ne spune cugetul şi numai ea cunoaşte şi măsura până la care putem să ne întristăm. Pentru că, chiar dacă s-au poticnit, aceste suflete nu s-au lăsat copleşite de rău, nici dorul lor spre bine nu l-a schimbat cu altul potrivnic, nici rânduielile dumnezeieşti şi nici drumul spre ele nu le-au uitat, cât timp nu li s-a stins din suflet dragostea faţă de Dumnezeu.
Ca să vorbim mai pe scurt : a urma pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă însemnează tocmai a asculta de porunca dragostei.

Aceasta e calea sufletelor curate, singura pe care, cum spunea scriitorul sfânt, (cei drepţi) «caută pe Domnul din toată inima lor», adică îl caută cu dragoste fierbinte. Pentru că, întradevăr, numai aceia umblă în Legea Domnului, care vieţuiesc în dragoste, cărora dragostea le este singura poruncă, şi anume o dragoste atât de mare, încât sunt în stare să se descătuşeze de păcat, singurul care poate orbi şi ochiul sufletului. Pe unii ca aceştia nimic nu-i împiedică să-şi strunească dorinţele după cum le dictează cugetul cel sănătos şi în aceeaşi vreme să-şi stăpânească durerea după măsura care trebuie.
Am pomenit mai înainte că ţinta desăvârşirii noastre o formează răspunsul pozitiv al voinţei noastre la chemarea lui Dumnezeu, după cum împotrivirea la ea este păcat. Cel dintâi însemnează împlinirea însăşi a rostului omenesc, cel de al doilea însemnează lipsa lui. De aceea, cei care săvârşesc binele, dacă-l fac gândindu-se că vor primi răsplată, dovedesc că nu l-au făcut de dragul binelui, ci doar de dragul răsplăţii; dacă nu-l săvârşesc, nu le pare rău gândindu-se că ar fi săvârşit de fapt un rău, ci le pare rău numai fiindcă prin aceasta şi-au făcut loruşi o pagubă. De unde urmează că, săvârşind un păcat, aceşti oameni nu urăsc păcatul în toată adâncimea lui şi nici nu-l ocolesc pentru că-i într-adevăr ceva rău, ci pentru că în calculele lor li se iveşte o nepotrivire sau un rău, nescoţând însă din inimă rădăcinile lui, chiar şi când au încetat de a-l mai săvârşi. După cum n-avem drept să socotim pe cineva rău pentru motivul că fuge de oameni şi ocărăşte pe cei răi, tot aşa, fugind de păcat nu pentru că el ar fi potrivnic legii lui Dumnezeu, ci numai pentru că aduce pagubă celor ce-i săvârşesc, însemnează că aceştia n-au fugit într-adevăr de însuşi izvorul răutăţii, ci numai de urmările lui supărătoare, căci de bună seamă că, dacă l-ar putea săvârşi fără să ştie că li se va întâmpla ceva rău, atunci cu siguranţă nu l-ar ocoli.

Dacă, dimpotrivă, sufletele, pe care însăşi dragostea faţă de Dumnezeu le-a înălţat până la înţelepciunea cea adevărată şi cinstesc legea tocmai pentru pricina că iubesc pe Dătătorul ei, zic, dacă credincioşii aceştia ajung să supere pe Dumnezeu, îndată îi apucă o scârbă de ei înşişi, le pare rău de păcat şi-i copleşeşte plânsul nu pentru că nu li s-a dat răsplata făgăduită, ci pentru că nu şi-au potrivit cugetul cu voia lui Dumnezeu. Pe când ceilalţi, chiar dacă se căiesc de păcatele săvârşite, totuşi, nu au sufletul slobod de greşeli şi se cade să ia pildă de la cei credincioşi în ce măsură trebuie să le pară rău, să plângă şi să sufere de pe urma păcatelor săvârşite. Cât despre aceste suflete cinstite, odată scăpate de păcat, pot trăi în tihnă, pentru că amândouă rădăcinile păcatului le-au smuls : lucrarea păcatului au oprit-o prin părere de rău, iar din pofta spre rău şi din pornirile cele pătimaşe nici urmă n-a mai rămas, pentru că marea dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceea ce e bun nu suferă nici o clipă în suflet înclinaţia spre păcat.”
 
 
Sfantul Nicolae Cabasila ,DESPRE VIAŢA ÎN HRISTOS


Hits: 6

Distribuiți: