otul a început odată cu strămoşii noştri, Adam şi Eva. Ei au primit o poruncă în Rai – de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Porunca de a nu „gusta din aceasta sau din aceea” este foarte cunoscută de către tot creştinul ortodox. Este porunca de a posti, cea mai veche, factor al începutului vieţii de familie…

După cum ştim, cea dintâi familie a fost ispitită de satana cel învechit în rele. Acest pizmaş nu putea privi liniştit viaţa lor fericită. Adam şi Eva au încălcat porunca de a nu mânca, iar Domnul i-a chemat să dea seama. Atunci au încercat să dea vina unul pe celălalt, ca şi cum nu ar fi fost vinovaţi întru totul. Și nu doar atât. Adam şi-a blamat soţia, evidenţiind faptul că a primit-o de la Dumnezeu. Astfel a avut loc căderea în păcat. Oamenii nu s-au căit de ceea ce au săvârşit. De aceea, Domnul i-a lipsit de Rai şi le-a impus pocăinţa.

Să ne amintim pe scurt cuvintele acestei ispăşiri impuse de către Dumnezeu. I S-a spus femeii: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facerea 3, 16). Iar soţului, Domnul i-a zis: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Suferinţele au pătruns în viaţa oamenilor. Îndurarea suferinţei este o parte importantă a nevoinţei. Sarcina noastră este aceea de a ne aminti că necazurile au apărut în urma păcatelor noastre. Noi avem trebuinţă de a le suporta fără de mânie, fără a cârti împotriva lui Dumnezeu. Greu este să fii bolnav, dureros este să mori – spre a te întoarce în ţărână. Acest sentiment al durerii trebuie să fie implicat în pocăinţă. Şi apoi, aceste gânduri oprimante ale morţii pot deveni înălţătoare, căci se pot transfigura în aducere-aminte de moarte.

După cădere, Adam a trebuit nu doar să muncească, ci să se ostenească din greu. Iată cum era viaţa lui – şi tot astfel este a noastră. Fiecare om trebuie să cugete la felul în care îşi va hrăni familia. Uneori trebuie să săvârşească o muncă care este şi grea şi împovărătoare. Părintele Serghie Șevici a remarcat de multe ori că enoriaşii lui sunt istoviţi de lucrul pe care îl au de făcut zilnic. Părintele Serghie le-a pus în vedere faptul că munca pentru o persoană căsătorită este acelaşi lucru ca și ascultarea pentru un monah. După cum bine ştim, monahii nu-şi aleg ascultarea după gustul lor. Monahul face tot ceea ce trebuie să facă – și pentru care a primit binecuvântare. Chiar de pare neinteresantă şi plictisitoare, ascultarea îl obişnuieşte pe  monah să-şi taie voia şi, drept urmare, să facă voia lui Dumnezeu. Pentru Adam şi urmaşii lui, voia lui Dumnezeu este de a trăi, după cădere, în condiţii ne-paradisiace, de a nu se plânge cu privire la aceasta şi de a se pocăi. De asemenea, ei ar trebui să nădăjduiască în Dumnezeu Care-Şi conduce poporul către Împărăţia Lui.

Pentru o femeie, un moment de maximă încercare este sarcina. Ea trebuie să se gândească mai mult la copilul ei decât la ea, să acorde o atenţie deosebită sănătăţii, să ţină un regim şi, poate, să lase un serviciu bun pentru binele copilului. Să renunţe, pentru moment, la evoluția ei în carieră. Aceasta este nevoinţa ei de stăpânire de sine. Ca să nu mai vorbim despre durerea naşterii, despre neîntreruptele îngrijiri şi despre toate emoțiile.

Părinţii pruncului trebuie să se lipsească de odihna elementară şi de somn. Se îngrijorează cu privire la prunc şi se roagă în timpul perioadelor de nelinişte pentru binele copilului lor: „Doamne, Tu le ştii pe toate şi desăvârşită Ţi-e iubirea. Ai grijă de sufletul lui (numele) şi fă ceea ce eu vreau să fac, însă nu pot”. Iar dacă pruncul s-a născut și cu probleme de sănătate… de câtă credinţă în dumnezeiasca Pronie este nevoie pentru a suporta această cruce grea!

În plus, aproape imediat după naşterea unui copil începe osteneala cea mare: educaţia lui. Chiar dacă luăm în consideraţie partea nereligioasă a problemei, ştim că nu o putem scoate la capăt fără ajutorul lui Dumnezeu. Părintele Gleb Kaleda avea dreptate când insista ca baza educaţiei şi a învăţământului să fie pusă în familie – căci şcoala şi universitatea nu slujesc decât la completarea a ceea ce a fost realizat la temelie. Ceea ce este suplimentar e important, însă aceasta nu face decât să întărească principalul.

De multe ori vedem că la şcoală copiii sunt obişnuiţi să memoreze informaţii, însă foarte puţin sunt învăţaţi cum să gândească singuri. Iar morala li se predă şi mai puţin. Ce e de făcut în acest caz? Familia trebuie să ia măsuri în ceea ce priveşte neajunsurile unei educaţii impersonale şi comerciale – aceasta, dacă părinţii iau în serios binele copilului lor. Nu doar nevoile fizice, ci şi nevoile lui afective. Toate acestea iau mulţi ani de răbdare.

Părinţii sunt chemaţi, de asemenea, să se îngrijească de nevoile duhovniceşti ale copilului. Ar fi bine ca micuţul să fie învăţat să se roage. În acest sens, părinţii înşişi au nevoie să ştie cum să se roage atent, pentru a înţelege limbajul rugăciunii şi să explice în mod accesibil esenţa slujbelor bisericeşti copilului lor. Atunci când copilul creşte până la vârsta şcolară, el ar trebui să fie pregătit pentru prima spovedanie. Cum pot părinţii să-i explice unui copil ce este păcatul şi de ce are nevoie acesta să-şi mărturisească păcatele preotului? În acest caz, este nevoie de un exemplu personal – de eforturile personale ale părinţilor pe calea duhovnicească. Dacă mama îşi aduce copilul la împărtăşit, însă ea nu se apropie de potir sau nu merge la spovedanie, dacă tatăl nu se duce decât rareori la biserică, atunci va fi foarte greu să convingă copilul că avem cu toţi nevoie de Sfintele Taine ale Bisericii.

În casa în care nu există înţelegere pentru ceasurile micului dejun, prânzului şi cinei, în care toată lumea mănâncă când vrea (şi chiar atunci când nu vrea), este greu pentru un copil să asimileze conceptul de post. „Nu puteţi să-i determinaţi pe copii să postească, dacă li se îngăduie să mănânce când vor, să alerge prin casă cu bucata de pâine şi carne. Regularitatea alimentaţiei este, dacă vreţi, începutul nevoinţei creştine. (…) Este trebuinţă să se cultive totodată formele vădite şi tainice ale vieţii creştine de fiecare zi”, spunea părintele Gleb Kaleda.

Viaţa de familie poate deveni un bun sprijin al vieţii duhovniceşti, însă ea poate deveni, de asemenea, o piedică serioasă pentru aceasta. De exemplu, patima iubirii de sine este cel mai mare vrăjmaş al familiei. Egoismul e un duşman periculos. Când într-un cuplu căsătorit unul nu vrea să cedeze celuilalt în nimic, se ajunge ca fiecare să-și păstreze în chip bolnăvicios propriul orgoliu. Dacă unul nesocoteşte permanent momentele în care are de făcut ceva pentru familie, atunci familia se va nărui încetul cu încetul. Dacă cuplurile lasă cu uşurinţă loc mâniei şi nu pot trăi în pace cu rudele apropiate, atunci apare nefericirea – iar copiii absorb exemplul cel rău. Cât de greu este să creştem copii prin propriul nostru exemplu!

O altă adevărată lucrare de nevoinţă care se cere părinţilor este aceea de a nu lăsa educaţia copiilor lor în seama televizorului, a grupurilor de pe internet sau a străzilor. Pe de altă parte, copiii nici nu trebuie torturaţi cu grija excesivă. La urma urmelor, excesul de grijă duce la infantilism, la introvertire şi, uneori, chiar la revoltă împotriva părinţilor.

Toată nevoinţa creştină este îndreptată spre dobândirea iubirii. Hristos Mântuitorul a rezumat toate poruncile la două: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de aproapele. Sfântul Teofan Zăvorâtul compară iubirea cu un foc: dacă nu aruncăm lemne pe foc, el se stinge. Dacă iubirea dintre soţ şi soţie nu este alimentată cu gesturi de iubire, ea va sfârşi prin a pieri. Şi care sunt aceste acte de iubire? Sunt actele de grijă elementară pentru ceilalţi, semne evidente şi non-evidente de atenţie. E capacitatea din timpul certurilor de a depăşi răbufnirile de furie şi de a fi primul care face pace. Este posibilitatea de a vă lua înclinaţiile egoiste în mâini, de a vă corecta acţiunile, gândindu-vă întotdeauna în sinea voastră că nu sunteţi singuri.

Părintele Gleb Kaleda descrie foarte bine şi în detaliu în cartea lui, Biserica din casă, viaţa de nevoinţă dintr-o familie. Cartea lui este ferm susţinută de tradiţia ortodoxă care s-a transmis de-a lungul veacurilor, însă nu închide ochii la detaliile complexe ale vieţii creştine din vremea noastră.

(Diaconul Pavel Serjantov)


sursa: doxologia.ro

Hits: 29

Distribuiți: