Iubirea creează o unitate a celor doi care se iubesc. Fiecare priveşte la celălalt, are nevoie de celălalt, nu poate trăi fără celălalt. Tu devii centrul meu de interes, subiectul meu de slujire, îţi răspund la toate cerinţele pentru că le cunosc fiind ale mele, căci înlocuiesc grija de mine cu grija de tine. Eu te slujesc pe tine, tu mă slujeşti pe mine, în acest mod suntem două fiinţe autonome care-şi cunosc nevoile şi rămân libere pentru că s-au dăruit total şi nu le mai este necesară independenţa egocentrică. E o „substituire de euri.” Îndreptate mereu unul spre altul, sorbind din energia ce li se comunică, transmiţând propria energie, cei care se iubesc trăiesc o bucurie deplină, o fericire nemărginită, o beţie divină – erosul divin. Astfel, cei uniţi în dragoste sunt puşi în legătură cu infinitul, cu „adevăratul” infinit dumnezeiesc, care este de o natură deosebită de cea umană. Erosul divin ni se împărtăşeşte ca dar.

Când doi oameni se iubesc, este prezent şi Dumnezeu, dar acest lucru nu înseamnă că iubirea pentru semen anticipează întâlnirea cu Dumnezeu. De aici sentimentul de bucurie deplină, de fericire şi extaz. „Iubirea divină este extatică – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Ea nu permite celor care se iubesc să fie ai lor înşişi, ci ai celor pe care-i iubesc… De aici vine că marele Pavel, cuprins de iubirea dumnezeiască şi de puterea ei extatică, a rostit aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 3, 20). Prin iubire este afară de el însuşi şi pierdut în Dumnezeu, după propria sa expresie, nemaitrăind propria sa viaţă, ci viaţa suveran scumpă a Celui iubit”. Renunţarea la dorinţele proprii şi disponibilitatea permanentă de a satisface nevoile celuilalt transformă pe iubitor într-o persoană smerită. Iubitorul vede în celălalt tot ce el nu are, însuşiri, valori şi ajutor, încât simte că nu poate trăi fără el, căci fiinţa iubită este sursa lui de viaţă. Singur, iubitorul pare lipsit de însemnătate, e gol, nu are nici un preţ. Iubirea aceasta se realizează cu adevărat atunci când două fiinţe îşi deschid sufletul unul spre altul pentru a se sonda şi a se trăi unul pe altul. Iubirea uneşte şi promovează totodată persoana celuilalt, dar este o taină atât pentru cei implicaţi, cât şi pentru cei de dinafară. Cei care se iubesc nu-şi pot argumenta alegerea. Ei ştiu doar că nu pot trăi unul fără altul, că numai în comuniune fiecare se simte mai bine plasat în interiorul celuilalt şi în interiorul propriu.

(Rodica PopSensul căsătoriei la Platon și la Sfinții PărințiEditura Doxologia, Iași, 2012, pp. 239-240)


Vizite: 10

Distribuiți: